Evangelium Vitae

Scrisoarea enciclică Evangelium Vitae a Suveranului Pontif Ioan Paul al II-lea, către episcopi, preoţi şi diaconi, către călugări şi călugăriţe, către credincioşii laici şi către toţi oamenii de bună voinţă despre valoarea şi inviolabilitatea vieţii umane

Introducere

1. Evanghelia vieţii se află în centrul mesajului lui Isus. Primită de Biserică în fiecare zi cu iubire, ea trebuie proclamată cu fidelitate curajoasă ce Veste Bună oamenilor din fiecare epocă şi cultură. 

În zorii mântuirii, naşterea unui copil este proclamată ca ştire îmbucurătoare: «Iată, vă vestesc bucurie mare, care va fi pentru tot poporul: astăzi vi s­a născut în cetatea lui David un Mântuitor, care este Cristos Domnul» (Lc 2,10-11). Această «Bucurie mare» este stârnită, desigur, de naşterea Mântuitorului; dar Crăciunul dezvăluie şi sensul deplin al naşterii oricărui om şi bucuria mesianică apare astfel ca fundament şi împlinire a bucuriei pentru orice copil care se naşte (cf. In 16,21).

Înfăţişând nucleul central al misiunii sale răscumpărătoare, Isus spune: «Eu am venit ca ei să aibă viaţă şi s-o aibă din belşug» (In 10,10). Într-adevăr, El se referă la viaţa «nouă» şi «veşnică» ce constă în comuniunea cu Tatăl, la care fiecare om este chemat în mod gratuit în Fiul prin lucrarea Duhului Sfinţitor. Dar tocmai în această «viaţă» dobândesc semnificaţie deplină toate aspectele şi momentele vieţii omului.

Valoarea incomparabilă a persoanei umane

2. Omul este chemat la o plinătate de viaţă care depăşeşte cu mult dimensiunile existenţei sale pământeşti, deoarece constă în participarea la însăşi viaţa lui Dumnezeu.

Înălţimea acestei vocaţii supranaturale dezvăluie măreţia şi preţul vieţii umane, chiar şi în faza ei temporală. Într-adevăr, viaţa în timp este condiţie de bază, moment iniţial şi parte integrantă a întregului proces unitar al existenţei umane. Un proces care, în mod neaşteptat şi nemeritat, este luminat de făgăduinţa şi reînnoit de darul vieţii dumnezeieşti, care îşi va atinge împlinirea totală în veşnicie (cf. 1 In 3,1-2). În acelaşi timp, tocmai această chemare supranaturală subliniază relativitatea vieţii pământeşti a omului. Într­adevăr ea nu este realitate «ultimă», ci «penultimă»; este în orice caz o realitate sacră care ne este încredinţată ca să o păstrăm cu simţ de responsabilitate şi să o ducem la perfecţiune în iubire şi în dăruirea de noi înşine faţă de Dumnezeu şi faţă de fraţii noştri.

Biserica ştie că această Evanghelie a vieţii, care i-a fost încredinţată de Domnul său[1], are un ecou profund şi convingător în inima oricărei persoane, fie ea credincioasă sau chiar necredincioasă, deoarece depăşindu-i în mod infinit aşteptările, le corespunde totuşi în mod surprinzător. În ciuda dificultăţilor şi incertitudinilor, orice om deschis în mod sincer către adevăr şi către bine, prin lumina raţiunii şi nu fără influenţa tainică a harului, poate ajunge să recunoască în legea naturală care îi este scrisă în inimă (cf. Rom 2,14-15), valoarea sacră a vieţii umane încă de la începutul şi până la sfârşitul ei, şi să afirme dreptul fiecărei fiinţe umane de a-şi vedea respectat în mod suprem acest bun primordial. Pe recunoaşterea unui astfel de drept se întemeiază convieţuirea dintre oameni şi însăşi comunitatea politică.

În mod deosebit trebuie să apere şi să promoveze acest drept cei care cred în Cristos, conştienţi de adevărul minunat amintit de Conciliul Vatican II: «Prin Întrupare, Fiul lui Dumnezeu s-a unit într-un anume sens cu fiecare om».[2] În acest eveniment de mântuire se revelează într-adevăr omenirii nu numai iubirea nemărginită a lui Dumnezeu care «atât de mult a iubit lumea, încât l-a dat pe Fiul său unul-născut » (In 3,16), ci şi valoarea incomparabilă a fiecărei fiinţe umane.

Biserica, cercetând asiduu misterul răscumpărării, îmbrăţişează această valoare cu uimire mereu nouă[3] şi se simte chemată să vestească oamenilor din toate timpurile această «Evanghelie», izvor de speranţă neînvinsă şi de bucurie adevărată pentru fiecare clipă a istoriei. Evanghelia iubirii lui Dumnezeu faţă de om, Evanghelia demnităţii persoanei şi Evanghelia vieţii sunt o unică şi indivizibilă Evanghelie. 

De aceea omul, omul viu, constituie calea primă şi fundamentală a Bisericii.[4]

Noile ameninţări la adresa vieţii umane

3. Fiecare om, tocmai datorită misterului Cuvântului lui Dumnezeu făcut trup (cf. In 1,14), este încredinţat solicitudinii materne a Bisericii. De aceea, orice ameninţare adusă demnităţii şi vieţii omului nu poate să nu răsune în inima Bisericii, nu poate să nu aibă răsunet în nucleul credinţei ei în întruparea răscumpărătoare a Fiului lui Dumnezeu, nu poate să nu o implice în misiunea ei de a vesti Evanghelia vieţii în lumea întreagă la toată făptura (cf. Mc. 16,15).

Astăzi, această vestire devine deosebit de urgentă pentru că se înmulţesc şi se ascut în mod impresionant ameninţările aduse vieţii persoanelor şi popoarelor, mai ales când această viaţă este slabă şi lipsită de apărare. La vechile răni dureroase ale mizeriei, foamei, bolilor endemice, violenţei şi războaielor se adaugă altele, inedite ca modalitate şi neliniştitoare ca dimensiuni.

Deja Conciliul Vatican II, într-o pagină de dramatică actualitate, a deplâns cu putere numeroase delicte şi atentate împotriva vieţii umane. La distanţă de 30 de ani, însuşindu-mi cuvintele adunării conciliare, le deplâng încă o dată, şi cu aceeaşi tărie, în numele Bisericii întregi, având certitudinea că interpretez sentimentul autentic al oricărei conştiinţe drepte: «Tot ce se opune vieţii înseşi, cum ar fi omorul de orice fel, genocidul, avortul, eutanasia, şi chiar sinuciderea voluntară; tot ce violează integritatea persoanei umane, ca mutilările, tortura fizică sau psihică, încercările de a constrânge însuşi sufletul; tot ce insultă demnitatea umană, cum ar fi condiţiile neomeneşti de viaţă, detenţia arbitrară, deportarea, sclavia, prostituţia, traficul de femei şi tineri; de asemenea condiţiile înjositoare de muncă în care muncitorii sunt socotiţi simple unelte de profit şi nu persoane libere şi responsabile; toate aceste şi altele de acest fel sunt o ruşine. Ele otrăvesc civilizaţia umană şi îi pângăresc mai mult pe cei ce le comit decât pe cei care le îndură; mai mult, ele constituie o gravă jignire adusă onoarei Creatorului ».[5]

4. Din păcate acest tablou plin de ameninţări, departe de a se restrânge, mai degrabă se extinde: o dată cu noile perspective deschise de progresul ştiinţific şi tehnologic, se nasc noi forme de atentate la demnitatea fiinţei umane, în timp ce se conturează şi se consolidează o nouă situaţie culturală care dă delictelor împotriva vieţii o înfăţişare inedită şi – dacă se poate ­– şi mai nelegiuită, trezind în consecinţă şi mai multă îngrijorare: straturi largi ale opiniei publice justifică anumite delicte împotriva vieţii în numele drepturilor libertăţii individuale şi pornind de la acestea, pretind ca aceste delicte nu numai să nu fie pedepsite, ci chiar să fie autorizate din partea statului spre a fi practicate cu libertate absolută, ba chiar cu intervenţia gratuită a structurilor sanitare.

Toate acestea provoacă o schimbare profundă în modul de a privi viaţa şi relaţiile dintre oameni. Faptul că legislaţiile multor ţări, chiar îndepărtându-se de principiile de bază ale propriilor Constituţii, au consimţit să nu pedepsească astfel de practici împotriva vieţii, sau chiar să le recunoască deplina legitimitate, este un simptom îngrijorător şi în acelaşi timp o cauză însemnata a unei adevărate prăbuşiri morale: anumite opţiuni care erau considerate în mod unanim ca delicte şi respinse de simţul moral comun, devin treptat respectabile din punct de vedere social. Medicina însăşi, care prin vocaţia sa este orânduită în vederea apărării şi îngrijirii vieţii omeneşti, în anumite sectoare ale sale se pretează tot mai mult să realizeze aceste acte împotriva persoanei şi în acest fel îşi deformează chipul, se contrazice pe sine însăşi şi înjoseşte demnitatea celor care o exercită. Într-un astfel de context cultural şi legal, chiar şi gravele probleme demografice, sociale sau familiale, care apasă asupra a numeroase popoare ale lumii şi pretind o atenţie responsabilă şi activă din partea comunităţilor internaţionale, se află expuse unor soluţii false şi iluzorii, în contradicţie cu adevărul şi binele persoanelor şi al naţiunilor.

Rezultatul la care se ajunge este dramatic: dacă este mai grav şi mai îngrijorător ca oricând fenomenul eliminării atâtor vieţi omeneşti născânde sau aflate spre apus, nu mai puţin grav şi îngrijorător este faptul că însăşi conştiinţa, întunecată parcă de condiţionări atât de profunde, percepe tot mai greu distincţia dintre bine şi rău, în ceea ce priveşte valoarea fundamentală a vieţii omeneşti.

În comuniune cu toţi episcopii din lume

5. Problemei ameninţărilor îndreptate împotriva vieţii umane în vremea noastră i-a fost dedicat Consistoriul extraordinar al Cardinalilor desfăşurat la Roma între 4 şi 7 aprilie1991. După o discutare amplă şi aprofundată a problemei şi a interpelărilor pe care ea le adresează întregii familii umane şi în mod deosebit comunităţii creştine, Cardinalii, prin vot unanim, mi-au cerut să reafirm cu autoritatea Urmaşului lui Petru valoarea vieţii umane şi inviolabilitatea ei cu referire la împrejurările actuale şi la atentatele care o ameninţă astăzi.

Acceptând această cerere am scris la Rusalii 1991 o scrisoare personală fiecărui confrate pentru ca, în spiritul colegialităţii episcopale, să-mi ofere colaborarea sa în vederea alcătuirii unui document specific.[6] Sunt profund recunoscător tuturor episcopilor care au răspuns, furnizându-mi informaţii preţioase, sugestii şi propuneri. Ei au dovedit şi în acest fel participarea lor unanimă şi sinceră la misiunea doctrinală şi pastorală a Bisericii cu privire la Evanghelia vieţii.

În aceeaşi scrisoare, la câteva zile de la celebrarea centenarului Enciclicei Rerum novarum, atrăgeam tuturor atenţia asupra acestei analogii unice: «După cum acum un secol clasa muncitoare era asuprită în drepturile ei fundamentale, iar Biserica i-a luat apărarea cu mare curaj, proclamând drepturile sacrosancte ale persoanei muncitorului, tot astfel şi acum, când o altă categorie de persoane este asuprită în dreptul fundamental la viaţă, Biserica simte că trebuie, cu acelaşi curaj, să se facă glasul celor fără glas. Strigătul ei este întotdeauna strigătul evanghelic în apărarea săracilor lumii, a celor ameninţaţi, dispreţuiţi şi asupriţi în drepturile lor umane».[7]

Astăzi este călcat în picioare dreptul fundamental la viaţă al unei mari mulţimi de fiinţe umane slabe şi neajutorate, aşa cum sunt în special copiii pe cale de a se naşte. Dacă la sfârşitul secolului trecut Bisericii nu-i era îngăduit să tacă în faţa nedreptăţilor care existau atunci, cu atât mai puţin poate să tacă astăzi, când la nedreptăţile sociale ale trecutului, din păcate nedepăşite încă, în multe părţi ale lumii se adaugă nedreptăţi şi asupriri şi mai grave, măcar că sunt luate drept elemente de progres în cedarea organizării unei noi ordini mondiale.

Actuala Enciclică, rod al colaborării Episcopatului din toate ţările lumii, vrea să fie deci o reafirmare precisă şi fermă a valorii vieţii umane şi a inviolabilităţii ei, şi totodată un apel pasionat adresat tuturor şi fiecăruia, în numele lui Dumnezeu: respectă, apără şi slujeşte viaţa, fiecare viaţă umană! Doar pe această cale vei găsi dreptate, dezvoltare, libertate adevărată, pace şi fericire!

Să ajungă aceste cuvinte la toţi fiii şi fiicele Bisericii! Să ajungă la toate persoanele de bunăvoinţă, doritoare ale binelui fiecărui om şi al sorţii întregii societăţi!

6. În profundă comuniune cu fiecare frate şi soră în credinţă şi însufleţit de prietenie sinceră faţă de toţi, doresc să meditez încă o dată şi să vestesc Evanghelia vieţii, splendoare a adevărului care luminează conştiinţele, lumină limpede care vindecă privirea întunecată, izvor nesecat de statornicie şi curaj pentru a înfrunta provocările mereu noi pe care le întâlnim pe drumul nostru.

Şi în vreme ce reflectez la bogata experienţă trăită în timpul Anului Familiei, ca pentru a completa în mod ideal Scrisoarea adresată de mine « fiecărei familii concrete din toate regiunile pământului »,[8] privesc cu încredere reînnoită la toate comunităţile familiale şi doresc să renască sau să se întărească la toate nivelele angajarea tuturor în susţinerea familiei, pentru ca şi astăzi – deşi se află în mijlocul a numeroase dificultăţi şi ameninţări grele – ea să se păstreze mereu, potrivit planului lui Dumnezeu, ca “sanctuar al vieţii”.[9]

Tuturor membrilor Bisericii, popor al vieţii şi pentru viaţă, adresez îndemnul cel mai stăruitor pentru ca împreună să putem da acestei lumi a noastre noi semne de speranţă, lucrând ca să sporească dreptatea şi solidaritatea şi să se afirme o nouă cultură a vieţii umane, pentru edificarea unei civilizaţii autentice a adevărului şi a iubirii.

CAPITOLUL I

GLASUL SÂNGELUI FRATELUI TĂU STRIGĂ CĂTRE MINE DIN PĂMÂNT

ACTUALELE AMENINŢĂRI LA ADRESA VIEŢII UMANE

« S-a ridicat Cain asupra lui Abel, fratele său, şi l-a ucis » (Gen 4,8) : la rădăcina violenţei împotriva vieţii

7. « Dumnezeu n-a făcut moartea şi nu se bucură de pieirea celor vii. El a zidit toate lucrurile spre viaţă [...] Dumnezeu a zidit pe om spre nestricăciune şi l-a făcut după chipul fiinţei sale. Iar prin pizma diavolului moartea a intrat în lume şi cei ce sunt de partea lui vor ajunge să o cunoască » (Înţ 1,13-14 ; 2,23-24).

Evanghelia vieţii proclamată la început prin crearea omului după chipul lui Dumnezeu pentru un destin de viaţă deplină şi desăvârşită (cf. Gen 2,7; Înţ 9,2-3), este contrazisă de experienţa sfâşietoare a morţii care intră în lume şi aruncă umbra nonsensului asupra întregii existenţe a omului.

Moartea intră în lume din cauza invidiei diavolului (cf. Gen 2,17 ; 3,17-19). Intră în mod violent, prin uciderea lui Abel de către fratele său, Cain: «Şi pe când erau ei în câmp, s-a ridicat Cain asupra lui Abel, fratele său şi l-a ucis» (Gen 4,8).

Această primă ucidere este prezentată cu elocvenţă unică într-o pagină paradigmatică a cărţii Genezei : o pagină retranscrisă în fiecare zi, fără răgaz şi cu repetiţii descurajatoare, în cartea istoriei popoarelor.

Să recitim împreună această pagină a Bibliei, care, în ciuda arhaismului şi a simplităţii ei extreme, se prezintă deosebit de bogată în învăţături.

«Abel era păstor de oi, iar Cain era lucrător al pământului. După o vreme Cain a înfăţişat Domnului prinos din roadele pământului, iar Abel a înfăţişat şi el din întâii născuţi ai oilor şi din grăsimea lor. Domnul şi-a îndreptat privirea către Abel şi prinosul lui, dar de la Cain şi de la prinosul lui şi-a întors faţa.

Cain s-a mâniat foarte şi faţa i s-a posomorât. Şi a grăit Domnul către Cain: “De ce te­ai mâniat şi de ce ţi-ai posomorât faţa? Dacă faci bine, nu vei fi oare primit? Iar dacă nu faci bine, păcatul tău este tupilat la uşă şi te paşte, dar tu să-l stăpâneşti.»

Cain i-a spus lui Abel, fratele său: «Hai să ieşim în câmp!» şi pe când erau ei în câmp, s-a ridicat Cain asupra lui Abel, fratele său, şi l-a ucis. Atunci a grăit Domnul către Cain: «Unde este Abel, fratele tău?»

El a zis: «Nu ştiu. Oare sunt eu păzitorul fratelui meu ?» Domnul a spus: «Ce ai făcut? Glasul sângelui fratelui tău strigă către mine din pământ.»

Şi i-a zis Cain Domnului: «Vina mea este prea mare ca s-o pot purta ! Iată, m-ai alungat astăzi de pe pământ şi trebuie să mă ascund de la faţa ta ; voi fi fugar şi rătăcitor pe pământ şi cine mă va găsi mă va ucide.»

Şi i-a spus Domnul: «Nicidecum! Ci dacă îl va ucide cineva pe Cain, Cain să fie răzbunat de şapte ori». Domnul l-a însemnat pe Cain ca nu cumva să-l ucidă cine l-ar găsi. Şi s-a dus Cain de la faţa lui Dumnezeu şi a locuit în ţinutul Nod, la răsărit de Eden» (Gen 4, 2-16).

8. Cain este « mâniat foarte » şi are faţa posomorâtă pentru că « Domnul şi-a îndreptat privirea către Abel şi prinosul lui » (Gen 4,4). Textul biblic nu arată motivul pentru care Dumnezeu preferă jertfa lui Abel celei a lui Cain ; indică însă cu claritate faptul că, deşi preferă darul lui Abel, nu-şi întrerupe dialogul cu Cain. Îl dojeneşte amintindu-i libertatea sa în faţa răului : omul nu este câtuşi de puţin predestinat la rău. Desigur, asemenea lui Adam, el este ispitit de puterea rea a păcatului care, ca o fiară sălbatică, pândeşte la uşa inimii lui, aşteptând să se arunce asupra prăzii. Dar Cain rămâne liber în faţa păcatului. Poate şi trebuie să-l domine : « Păcatul tău este tupilat la uşă şi te paşte, dar tu să-l stăpâneşti » (Gen 4,7).

Gelozia şi mânia au întâietate faţă de mustrarea Domnului, şi astfel Cain se aruncă asupra propriului său frate şi îl ucide. După cum citim în Catehismul Bisericii Catolice, « Scriptura în relatarea uciderii lui Abel de către fratele său, Cain, dezvăluie, încă de la începuturile istoriei umane, prezenţa în om a mâniei şi a lăcomiei, consecinţe ale păcatului originar. Omul a devenit duşmanul semenului său ».[10]

Fratele îşi ucide fratele. Ca şi în cazul primului fratricid, în orice omucidere este violată rudenia « spirituală » care îi uneşte laolaltă pe toţi oamenii într-o singură mare familie,[11] fiind cu toţii părtaşi la acelaşi bine fundamental : demnitatea personală egală. Nu de puţine ori este violată şi rudenia de « carne şi sânge », de exemplu când ameninţările la adresa vieţii se dezvoltă în relaţiile dintre părinţi şi copii, cum se întâmplă în cazul avortului, sau când, într-un context familial sau de rudenie mai larg, este favorizată sau produsă eutanasia.

La rădăcina oricărei violenţe împotriva aproapelui se află cedarea în faţa « logicii » celui rău, adică a celui care « de la început a fost ucigaş de oameni » (In 8,44), aşa cum ne aminteşte apostolul Ioan : « Aceasta este vestirea pe care aţi auzit-o de la început : să ne iubim unii pe alţii. Nu asemenea lui Cain care era de la cel viclean şi l-a ucis pe fratele său » (1 In 3,11-12). Astfel, uciderea fratelui, încă din zorii istoriei, este mărturia tristă a felului în care răul progresează cu o rapiditatea impresionantă : revoltei omului împotriva lui Dumnezeu în paradisul pământesc i se alătură lupta pe viaţă şi pe moarte a omului împotriva omului.

După crimă, Dumnezeu intervine ca să-l răzbune pe cel ucis. În faţa lui Dumnezeu care-l întreabă despre soarta lui Abel, Cain, în loc să se arate stingherit şi să ceară iertare, evită răspunsul cu aroganţă : « Nu ştiu. Oare sunt eu păzitorul fratelui meu ? » (Gen 4,9). «Nu ştiu » : prin minciună Cain încearcă să acopere crima. Aşa s-a întâmplat adesea şi aşa se întâmplă când cele mai diverse ideologii folosesc la justificarea şi la mascarea celor mai atroce crime împotriva persoanei. « Oare sunt eu păzitorul fratelui meu ? » : Cain nu vrea să se gândească la fratele lui şi refuză să trăiască responsabilitatea pe care fiecare om o are faţă de celălalt. Ne gândim spontan la tendinţele de astăzi de deresponsabilizare a omului faţă de semenul său, ale cărei simptome sunt, printre altele, scăderea solidarităţii faţă de membrii cei mai slabi ai societăţii – cum ar fi bătrânii, imigranţii, bolnavii, copiii – şi indiferenţa care se înregistrează adesea în relaţiile dintre popoare chiar când sunt în joc valori fundamentale ca subzistenţa, libertatea şi pacea.

9. Însă Dumnezeu nu poate lăsa crima nepedepsită : din pământul pe care a fost vărsat, sângele celui ucis cere ca El să facă dreptate (cf. Gen 37,26 ; Is 26,21 ; Ez 24, 7-8). Din acest text Biserica a preluat denumirea de « păcate strigătoare la cer » şi a inclus între acestea, înainte de toate, omuciderea voluntară.[12] Pentru evrei, ca şi pentru multe popoare ale antichităţii, sângele este sediul vieţii ; mai mult, « sângele este viaţa » (Dt 12,23), iar viaţa, în special cea umană, îi aparţine numai lui Dumnezeu : de aceea, cel care atentează la viaţa omului, atentează într-un fel la însuşi Dumnezeu.

Cain este blestemat de Dumnezeu şi chiar de pământ, care îi va refuza roadele (cf. Gen 4,11-12). Este şi pedepsit : va locui pe câmp şi în deşert. Violenţa asasină schimbă profund mediul de viaţă al omului. Pământul din « grădina Edenului » (Gen 2,15), loc al belşugului, al relaţiilor interpersonale senine şi al prieteniei cu Dumnezeu, este schimbat cu « ţinutul Nod » (Gen 4,16), loc al « mizeriei », al singurătăţii şi al depărtării de Dumnezeu. Cain va fi « fugar şi rătăcitor pe pământ » (Gen 4,14) : nesiguranţa şi instabilitatea îl vor însoţi mereu.

Dumnezeu, totuşi, îndurător chiar şi atunci când pedepseşte, « l-a însemnat pe Cain ca nu cumva să-l ucidă cine l-ar găsi » (Gen 4,15) : îi dă, deci, un semn distinctiv care are scopul de a nu-l condamna la respingere din partea celorlalţi oameni, ci de a-l proteja şi apăra de toţi cei care vor vrea să-l ucidă, chiar şi pentru a răzbuna moartea lui Abel. Nici măcar ucigaşul nu-şi pierde demnitatea personală şi Dumnezeu însuşi se face garantul ei. Şi tocmai aici se manifestă misterul paradoxal al dreptăţii îndurătoare a lui Dumnezeu, după cum scrie sfântul Ambroziu : « Fiindcă fusese săvârşit un fratricid, adică cea mai mare dintre crime, atunci când a intrat păcatul, îndată a trebui să fie lărgită legea îndurării dumnezeieşti ; căci dacă osânda l-ar fi lovit îndată pe vinovat, atunci când oamenii pedepsesc, nu s-ar arăta deloc îngăduitori şi nici blânzi, ci îndată i-ar da pe vinovaţi la osândă. [...] Dumnezeu l-a alungat pe Cain dinaintea feţei sale şi, după ce acesta fusese lepădat de părinţii lui, l-a îndepărtat ca în surghiunul unei locuinţe separate, căci trecuse de la blândeţea omenească la sălbăticia fiarelor. Totuşi Dumnezeu n-a voit să-l pedepsească prin ucidere pe ucigaş, fiindcă doreşte pocăinţa celui păcătos mai mult decât moartea lui ».[13]

« Ce ai făcut ? » (Gen 4, 10) : eclipsa valorii vieţii

10. Domnul i-a spus lui Cain : « Ce ai făcut ? Glasul sângelui fratelui tău strigă către mine din pământ » (Gen 4,10). Glasul sângelui vărsat de oameni nu încetează să strige din generaţie în generaţie, luând tonuri şi accente diferite şi mereu noi.

Întrebarea Domnului : « Ce ai făcut ? » de care Cain nu se poate ascunde, este adresată şi omului contemporan pentru ca el să conştientizeze amploarea şi gravitatea atentatelor la viaţă de care istoria omenirii continuă să fie marcată; să meargă în căutarea multiplelor cauze care le generează şi le alimentează ; să reflecteze cu extremă seriozitate asupra consecinţelor care derivă din înseşi aceste atentate pentru existenţa persoanelor şi a popoarelor.

Unele ameninţări provin chiar din natură, dar sunt agravate de delăsarea vinovată şi de neglijenţa oamenilor, care nu rareori ar putea aduce remedii ; altele însă, sunt rodul situaţiilor de violenţă, de ură, de contradicţii de interese, care-i determină pe oameni să-i atace pe alţi oameni cu crime, războaie, măceluri, genociduri.

Şi cum să nu ne gândim la violenţa împotriva vieţii a milioane de fiinţe umane, în special copii, constrânşi la mizerie, la subnutriţie şi la foame, din cauza unei nedrepte distribuiri a bogăţiilor între popoare şi clase sociale? Sau la violenţa pe care o implică, încă înainte de războaie, scandalosul comerţ cu arme, care favorizează spirala a numeroase conflicte armate şi însângerează lumea ? Sau la sămânţa de moarte care se introduce în lume prin nesocotitul dezechilibru ecologic, prin criminala răspândire a drogurilor sau prin favorizarea unor modele de exercitare a sexualităţii care, pe lângă faptul că sunt inacceptabile din punct de vedere moral, produc şi riscuri grave pentru viaţă ? Este imposibil să înregistrăm complet vasta gamă a ameninţărilor la adresa vieţii umane, atât de multe sunt formele, vădite sau ascunse, prezente în vremea noastră !

11. Dar atenţia noastră trebuie să se concentreze, în mod deosebit, asupra unui alt gen de atentate, privind viaţa pe cale să se nască şi viaţa pe sfârşite, atentate care prezintă caracteristici noi faţă de trecut şi ridică probleme de gravitate deosebită prin faptul că tind să piardă, în conştiinţa colectivă, caracterul de “crimă” şi să şi-l asume în mod paradoxal pe cel de “drept”, într-o asemenea măsură încât se pretinde pentru ele o adevărată şi reală recunoaştere legală din partea statului şi, în consecinţă, executarea lor prin intervenţia gratuită a personalului sanitar. Asemenea atentate lovesc viaţa umană în condiţii de maximă precaritate, când este lipsită de orice capacitate de apărare. Şi mai grav este faptul că ele, în mare parte, sunt săvârşite chiar în cadrul şi cu concursul familiei, care în mod constitutiv este, dimpotrivă, chemată să fie « sanctuar al vieţii ».

Cum s-a putut ajunge la o asemenea situaţie ? Trebuie să luăm în considerare numeroşi factori. Fundalul este constituit de o profundă criză a culturii, care dă naştere la scepticism în privinţa fundamentelor înseşi ale ştiinţei şi eticii şi care face tot mai dificilă perceperea cu claritate a sensului omului, a drepturilor şi a îndatoririlor lor. La aceasta se adaugă cele mai diferite dificultăţi existenţiale şi relaţionale, agravate de realitatea unei societăţi complexe, în care persoanele, cuplurile, familiile rămân adesea singure cu problemele lor. Nu lipsesc situaţiile de sărăcie deosebită, strâmtorări sau exasperări, în care efortul de a supravieţui, durerea la limitele suportabilităţii, violenţele îndurate în special cele care le implică pe femei, fac ca opţiunile în favoarea apărării şi promovării vieţii să fie exigente uneori până la eroism.

Toate acestea explică, cel puţin în parte, faptul că valoarea vieţii poate suferi astăzi un fel de « eclipsă », deşi conştiinţa nu încetează să o prezinte ca o valoare sacră şi intangibilă, după cum demonstrează însuşi faptul că se tinde ca anumite crime împotriva vieţii pe cale de a se naşte sau la sfârşitul ei să fie acoperite prin expresii de tip sanitar ce distrag privirea de la faptul că este în joc dreptul la existenţă al unei persoane umane concrete.

12. În realitate, dacă multe aspecte grave ale problematicii actuale pot să explice într-un fel climatul răspânditei nesiguranţe morale şi uneori să atenueze la persoanele individuale responsabilitatea subiectivă, nu este mai puţin adevărat că suntem în faţa unei realităţi mai vaste, care poate fi considerată ca o adevărată structură a păcatului, caracterizată de impunerea unei culturi opuse solidarităţii, care se prezintă în multe cazuri ca adevărată « cultură a morţii ». Ea este promovată activ de puternice curente culturale, economice şi politice, purtătoare ale unei concepţii a societăţii bazată pe simpla eficienţă.

Privind lucrurile dintr-un asemenea punct de vedere, putem, într-un anumit sens, să vorbim de un război al celor puternici împotriva celor slabi : viaţa care ar avea nevoie de mai multă primire, iubire şi îngrijire este considerată inutilă sau este considerată ca o povară insuportabilă şi deci, este refuzată în multe feluri. Cel care prin boala sa, prin handicapul său, sau mult mai simplu prin însăşi prezenţa sa pune în discuţie bunăstarea sau obişnuinţele de viaţă ale celor mai avantajaţi, tinde să fie văzut ca un duşman de care trebuie să te aperi sau să-l elimini. Se dezlănţuie astfel un soi de « conspiraţie împotriva vieţii». Ea nu implică numai persoanele în raporturile lor individuale, familiale sau de grup, ci merge mult mai departe, până la a ataca şi a tulbura, la nivel mondial, relaţiile între popoare şi state.

13. Pentru a facilita răspândirea avortului, s-au investit şi continuă să se investească sume uriaşe destinate punerii la punct destinate unor preparate farmaceutice care fac posibilă uciderea fătului în sânul matern, fără a mai fi necesară intervenţia medicului. Însăşi cercetarea ştiinţifică, în această privinţă, pare preocupată exclusiv să obţină produse cât mai simple şi eficace împotriva vieţii şi, în acelaşi timp, capabile să sustragă avortul oricărei forme de control şi de responsabilitatea socială.

Se afirmă frecvent că contracepţia, făcută singură şi accesibilă tuturor, este remediul cel mai eficace împotriva avortului. Este acuzată apoi Biserica catolică de a favoriza avortul deoarece continuă cu încăpăţânare ilicitatea morală a contracepţiei. Privind mai cu atenţie, obiecţia se dovedeşte înşelătoare. Într-adevăr, se poate întâmpla ca mulţi să recurgă la anticoncepţionale şi cu intenţia de a evita apoi ispita avortului. Dar nonvalorile inerente « mentalităţii contraceptive » - cu totul diferită de exercitarea responsabilă a paternităţii şi a maternităţii, înfăptuită în respectul adevărului deplin al actului conjugal – sunt de o asemenea natură încât fac mai puternică tocmai această ispită, în faţa eventualei conceperi a unei vieţi nedorite. De fapt cultura avortului s-a dezvoltat în mod deosebit tocmai în medii care refuză învăţătura Bisericii în privinţa contracepţiei. Desigur, contracepţia şi avortul, din punct de vedere moral, sunt rele specific diferite : unul contrazice adevărul integral al actului sexual ca expresie proprie a iubirii conjugale, celălalt distruge viaţa unei fiinţe umane; primul se opune virtuţii castităţii matrimoniale, cel de-al doilea se opune virtuţii dreptăţii şi violează direct porunca divină « să nu ucizi ».

Deşi au naturi diferite şi gravitatea morală diferită, ele sunt foarte adesea strâns legate, ca roade ale aceleiaşi plante. Este adevărat că nu lipsesc cazurile în care se ajunge la contracepţie şi chiar la avort sub presiunea unor multiple dificultăţi ale existenţei, dar care nu pot niciodată dispensa de efortul de a respecta în întregime Legea lui Dumnezeu. Însă în foarte multe alte cazuri, asemenea practici îşi au rădăcinile într-o mentalitate hedonistă şi deresponsabilizatoare în privinţa sexualităţii şi presupun o concepere egoistă a libertăţii care vede în procreare un obstacol în calea dezvoltării propriei personalităţi. Viaţa care ar putea izvorî din întâlnirea sexuală devine astfel duşmanul de evitat cu orice preţ, iar avortul singurul răspuns posibil care aduce rezolvare în cazul unui eşec al contracepţiei.

Din păcate, strânsa legătură care, la nivel de mentalitate, se află între practica anticoncepţională şi cea a avortului se manifestă din ce în ce mai mult şi este dovedită în mod alarmant şi de punerea la punct a unor preparate chimice, a unor dispozitive intrauterine şi a unor vaccinuri care, distribuite cu aceeaşi facilitate ca şi contraceptivele, acţionează de fapt ca abortive în primele faze de dezvoltare ale vieţii noii fiinţe umane.

14. Şi tehnicile de reproducere artificială, care ar părea puse în slujba vieţii şi care sunt practicate de multe ori cu această intenţie, în realitate deschid calea unor noi atentate împotriva vieţii. Dincolo de faptul că ele sunt din punct de vedere moral inacceptabile, din moment ce disociază procrearea de contextul integral uman al actului conjugal,[14] aceste tehnici înregistrează procentaje înalte de insucces : acest lucru priveşte nu numai fecundaţia, ci şi dezvoltarea ulterioară a embrionului, expus riscului morţii într-un timp în general foarte scurt. Pe lângă aceasta, uneori sunt produşi embrioni în număr mai mare decât este necesar pentru implantarea în uterul femeii şi aceşti aşa-numiţi « embrioni supranumerari » sunt apoi suprimaţi sau utilizaţi pentru cercetări care, sub pretextul progresului ştiinţific sau medical, în realitate reduc viaţa umană la un simplu « material biologic » de care se poate dispune în mod liber.

Diagnosticele prenatale, care nu prezintă dificultăţi morale dacă sunt făcute pentru determinarea unor eventuale îngrijiri necesare copilului încă nenăscut, devin prea adesea o ocazie de a propune şi produce avortul. Acesta este avortul eugenezic, a cărui legitimare în opinia publică se naşte dintr-o mentalitate – pe nedrept considerată coerentă cu exigenţele « terapeuticii » - care primeşte viaţa numai în anumite condiţii şi care refuză limitele, handicapul, infirmitatea.

Urmând această logică, s-a ajuns să se refuze îngrijirile obişnuite cele mai elementare şi chiar hrănirea copiilor născuţi cu handicapuri sau maladii grave. Mai mult, actualul scenariu se face şi mai deconcertant din cauza propunerilor , avansate pe alocuri, de legitimare, pe aceeaşi linie a dreptului la avort, chiar a infanticidului, întorcându-ne astfel la un stadiu de barbarie despre care se spera că a fost depăşit pentru totdeauna.

15. Ameninţări nu mai puţin grave îi pândesc şi pe bolnavii incurabili şi pe muribunzi, într-un context social şi cultural care, făcând mai dificilă înfruntarea şi suportarea suferinţei, ascute ispita de a rezolva problema suferinţei eliminând-o la rădăcină prin anticiparea morţii în momentul considerat cel mai oportun.

La o asemenea alegere contribuie adesea elemente de diferite naturi, care converg spre această groaznică ieşire. La subiectul bolnav poate fi decisiv sentimentul de nelinişte, de exasperare, chiar de disperare, provocat de o experienţă a durerii intensă şi prelungită. Acest lucru pune la grea încercare echilibrele uneori deja instabile ale vieţii personale şi familiale, fiindcă, pe de o parte, în cei care sunt efectiv legaţi de el, poate lucra un sentiment firesc de milă, chiar dacă este greşit înţeleasă. Toate aceste lucruri sunt agravate de o atmosferă culturală care nu recunoaşte în suferinţă nici o semnificaţie sau valoare, ci dimpotrivă, o consideră răul prin excelenţă, de eliminat cu orice preţ ; aceasta se întâmplă în special atunci când nu există o viziune religioasă care să ajute la descifrarea pozitivă a misterului durerii.

Dar, în ansamblul orizontului cultural nu lipseşte nici acţiunea unei anumite atitudini prometeice a omului care, în acest fel se amăgeşte că poate pune stăpânire pe viaţă şi pe moarte pentru că decide asupra lor, în vreme ce în realitatea este învins şi zdrobit de o moarte în mod iremediabil închisă oricărei perspective de sens şi oricărei speranţe. Întâlnim o expresie tragică a tuturor acestor lucruri în răspândirea eutanasiei, mascată şi insidioasă sau executată deschis şi chiar legalizată. În afară de pretinsa milă faţă de durerea pacientului, se aduc ca o justificare a ei şi a raţiunii utilitariste, cum ar fi uneori evitarea de cheltuieli neproductive prea apăsătoare pentru societate. Se propune astfel suprimarea noilor născuţi cu malformaţii, a handicapaţilor grav, a inapţilor, a bătrânilor, mai ales că nu sunt autosuficienţi, şi a bolnavilor terminali. Nu ne este permis să tăcem nici în faţa altor forme mai ascunse, dar nu mai puţin grave şi reale, de eutanasie. Acestea, de exemplu, ar putea fi întâlnite atunci când, pentru creşterea disponibilităţii organelor pentru transplant, s-ar proceda la extracţia acestor organe fără respectarea criteriilor obiective şi adecvate de verificare a morţii donatorului.

16. Un alt fenomen actual de care se leagă frecvent ameninţări şi atentări la viaţă, este cel demografic. Aceasta se prezintă în mod diferit în diversele părţi ale lumii : în ţările bogate şi dezvoltate se înregistrează o îngrijorătoare scădere sau prăbuşire a naşterilor ; ţările sărace, însă, prezintă în general o rată ridicată de creştere a populaţiei, greu de suportat în contextul unei mai slabe dezvoltări economice şi sociale, sau de-a dreptul de gravă subdezvoltare. În faţa suprapopulării ţărilor sărace lipsesc, la nivelul internaţional intervenţiile globale – politici familiale şi sociale serioase, programe de creştere culturală şi de justă producere şi distribuire a resurselor – în timp ce se continuă punerea în practică a politicilor antinataliste.

Contracepţia, sterilizarea şi avortul trebuie cu siguranţă numărate printre cauzele care contribuie la determinarea situaţiilor de puternică scădere a natalităţii. Poate apărea uşor tentaţia de a recurge la aceleaşi metode şi atentate împotriva vieţii şi în situaţiile de « explozie demografică ».

Faraonul din vechime , resimţind ca un coşmar prezenţa şi înmulţirea fiilor lui Israel, i-a supus la toate formele de asuprire şi a poruncit să fie ucişi toţi noii-născuţi de parte bărbătească ai femeilor evreice (cf. Ex 1, 7-22). În acelaşi mod se comportă astăzi nu puţini dintre cei puternici ai pământului. Şi ei resimt a un coşmar dezvoltarea demografică în curs şi se tem că popoarele cele mai prolifice şi cele mai sărace reprezintă o ameninţare pentru bunăstarea şi liniştea ţărilor lor. În consecinţă, mai degrabă decât să vrea să înfrunte şi să rezolve aceste probleme grave în respect faţă de demnitatea persoanelor şi a familiilor şi faţă de inviolabilul drept la viaţă al oricărui om, preferă să promoveze şi să impună prin orice mijloace o masivă planificare a naşterilor. Înseşi ajutoarele economice pe care ar fi dispuşi să le dea sunt în mod nedrept condiţionate de acceptarea unei politici antinataliste.

17. Omenirea de astăzi ne oferă un spectacol cu adevărat alarmant nu numai la diferitele medii în care se dezvoltă atentatele la adresa vieţii, ci şi la proporţia lor numerică deosebită, precum şi la sprijinul puternic şi de multiple forme care li se acordă de către amplul consens social., de către frecventa recunoaştere legală, de către implicarea din partea personalului sanitar.

După cum spuneam cu putere la Denver, cu ocazia celei de-a VIII-a zile Mondiale a Tineretului, « cu timpul, ameninţările împotriva vieţii nu scad. Acestea, dimpotrivă, dobândesc dimensiuni enorme. Nu este vorba numai de ameninţări provenite din exterior, de forţele naturii sau de « Cain » care îl asasinează pe « Abel » ; nu, este vorba despre ameninţări programate în mod ştiinţific şi sistematic. Secolul XX va fi considerat o epocă a atacurilor masive împotriva vieţii, a unui şir interminabil de războaie şi al unui masacru permanent al vieţilor umane nevinovate. Falşii profeţi şi falşii învăţători au cunoscut cel mai mare succes posibil ».[15] Dincolo de intenţii, care pot fi diferite şi chiar pot îmbrăca forme convingătoare, fie şi în numele solidarităţii, ne aflăm în realitate în faţa unei obiective « conspiraţii împotriva vieţii » în care vedem implicate şi instituţii internaţionale, în încurajarea şi programarea unor adevărate campanii pentru răspândirea contracepţiei, a sterilizării şi a avortului. În sfârşit, nu se poate nega că mijloacele de comunicare în masă sunt adesea complice la această conspiraţie, acreditând în opinia publică acea cultură care prezintă recurgerea la contracepţie, la sterilizare, la avort şi chiar la eutanasie ca semn al progresului şi al cuceririi libertăţii, în timp ce descrie ca inamice ale libertăţii şi progresului poziţiile aflate în mod necondiţionat în favoarea vieţii.

« Oare sunt eu păzitorul fratelui meu ? » (Gen 4,9) :o idee perversă despre libertate

18. Trebuie cunoscută nu numai în fenomenele de moarte care o caracterizează, ci şi în cauzele multiple care o determină. Întrebarea Domnului „Ce ai făcut?“ (Gen 4,10) pare să fie aproape un îndemn adresat lui Cain să meargă dincolo de materialitatea gestului său ucigaş, ca să-i sesizeze întreaga gravitate în motivaţiile care sunt la originea ei şi în consecinţele care derivă din ea.

Alegerile împotriva vieţii se nasc, uneori, din situaţii dificile sau de-a dreptul dramatice, De suferinţă profundă, de singurătate, de totală lipsă a perspectivelor economice , de depresie şi de nelinişte pentru viitor. Asemenea împrejurări pot atenua chiar considerabil responsabilitatea subiectivă şi, în consecinţă, vinovăţia celor care săvârşesc aceste alegeri, în sine criminale. Totuşi, astăzi, problema depăşeşte recunoaşterea, oricât de necesară, a acestor situaţii personale. Ea se pune şi pe plan cultural, social şi politic, unde îşi prezintă aspectul cel mai subversiv şi perturbator în tendinţa, tot mai răspândită, de a interpreta aceste crime împotriva vieţii ca expresii legitime ale libertăţii individuale,ce trebuie recunoscute şi protejate ca adevărate drepturi.

În acest mod, ajunge la o cotitură cu consecinţe tragice un lung proces istoric care, după ce a descoperit ideea « drepturilor omului » - ca drepturi inerente oricărei persoane şi precedând orice Constituţie şi legislaţie a Statelor -, cade astăzi într-o contradicţie surprinzătoare : tocmai într-o epocă în care se proclamă solemn drepturile inviolabile ale persoanei şi se afirmă public valoarea vieţii, acelaşi drept la viaţă este practic negat şi călcat în picioare, în special în momentele cele mai reprezentative ale existenţei, care sunt naşterea şi moartea.

Pe de o parte, diferitele declaraţii ale drepturilor omului şi numeroasele iniţiative care se inspiră din acestea arată afirmarea la nivel mondial al unei sensibilităţi morale mai atente la recunoaşterea valorii şi a demnităţii oricărei fiinţe umane ca atare, fără nici o deosebire de rasă, naţionalitate, religie, opinie politică, clasă socială.

Pe de altă parte, acestor nobile proclamaţii li se opune din păcate, în fapte, o tragică negare a lor. Aceasta este şi mai tulburătoare, chiar mai scandaloasă, tocmai pentru că se realizează într-o societate cate face afirmarea şi apărarea drepturilor omului obiectivul său principal şi mândria sa. Cum să împăcăm aceste repetate afirmaţii de principiu cu continua creştere şi răspândita legitimare a atentatelor la adresa vieţii umane ? Cum să conciliem aceste declaraţii cu refuzul opus celui mai slab , celui mai nevoiaş, vârstnicului, celui abia zămislit ? Aceste atentate merg în direcţia total opusă respectului faţă de viaţă şi reprezintă o ameninţare frontală la adresa întregii culturi a drepturilor omului. Este o ameninţare în stare, la limită, să pună în primejdie însăşi semnificaţia convieţuirii democratice : din societăţi ale « vieţii în comun », oraşele noastre riscă să devină societăţi de excluşi, de marginalizaţi, de înlăturaţi şi suprimaţi. Dacă, apoi, privirea se lărgeşte la un orizont planetar, cum să nu ne gândim că însăşi afirmarea drepturilor persoanei şi ale popoarelor, care are loc în înalte adunări internaţionale, se reduce la un exerciţiu retoric steril, dacă nu este demascat egoismul ţărilor bogate care închid accesul la dezvoltare celor sărace sau îl condiţionează prin interdicţii absurde de procreare, punând în contradicţie dezvoltarea şi omul ? Nu trebuie oare puse în discuţie înseşi modele economice adoptate adesea de State din cauza unor presiuni şi condiţionări cu caracter internaţional, care generează şi alimentează situaţii de nedreptate şi violenţă în care viaţa umană a unor întregi populaţii este înjosită şi călcată în picioare?

19. Unde se află rădăcinile unei contradicţii atât de paradoxale ?

Le putem găsi în evaluări globale de ordin cultural şi moral, începând cu acea mentalitate care, împingând la extrem şi chiar deformând conceptul de subiectivitate, îl recunoaşte ca titular de drepturi doar pe cel care se prezintă cu o autonomie deplină sau cel puţin incipientă şi iese din starea de totală dependenţă faţă de alţii. Dar cum să conciliem o asemenea punere a problemei cu exaltarea omului ca fiinţă « de care nu ai dreptul să dispui » ? Teoria drepturilor omului se întemeiază tocmai pe considerarea faptului că omul, spre deosebire de animale şi de obiecte, nu poate fi supus dominaţiei nimănui. Trebuie să ne referim de asemenea la acea logică ce tinde să identifice demnitatea personală cu capacitatea de comunicare verbală şi explicită şi, în orice caz, experimentabilă. Este clar că, lucrând cu astfel de idei preconcepute, nu este loc în lume pentru cel care, asemenea copilului pe cale de a se naşte sau asemenea muribundului, este un subiect structuralmente debil, pare total subordonat bunului plac al altor persoane şi dependent de ele în mod radical şi ştie să comunice numai prin limbajul mut al unei profunde simbioze a afectelor. Aşadar, forţa este cea care serveşte drept criteriu de alegere şi de acţiune în relaţiile interpersonale şi în convieţuirea socială. Dar acest lucru este tocmai contrariul a ceea ce a vrut să afirme istoric Statul de drept – comunitate în care « raţiunilor forţei » li se substituie « forţa raţiunii ».

La un alt nivel, rădăcinile contradicţiei dintre afirmarea solemnă a drepturilor omului şi tragica lor negare în practică rezidă într-o concepţie despre libertate care exaltă în mod absolut individul şi nu îl deschide la solidaritate, la acceptarea deplină şi la slujirea celuilalt. Dacă este adevărat că uneori suprimarea vieţii pe cale de a se naşte sau terminală capătă şi o nuanţă de altruism prost înţeles şi de milă umană, nu se poate nega faptul că o asemenea cultură a morţii, în întregul ei, trădează o concepţie despre libertate cu totul individualistă care ajunge să fie libertatea celor « mai puternici » împotriva celor slabi, destinaţi pieirii.

Tocmai în acest sens se poate interpreta răspunsul lui Cain la întrebarea Domnului « Unde este Abel, fratele tău ? » (Gen 4,9). Da, fiecare om este « păzitorul fratelui său », pentru că Dumnezeu îl încredinţează pe om omului. Şi în vederea acestei încredinţări Dumnezeu îi dă fiecărui om libertatea, care posedă o dimensiune relaţională esenţială. Ea este un mare dar al Creatorului, fiind pusă în serviciul persoanei şi al realizării ei prin dăruirea de sine şi acceptarea celuilalt ; când însă este absolutizată în cheie individualistă, libertatea este golită de conţinutul său originar şi este contrazisă în însăşi vocaţia şi demnitatea ei.

Trebuie sublinia un aspect şi mai profund : libertatea se reneagă pe sine însăşi, se autodistruge şi se dispune la eliminarea celuilalt atunci când nu-şi mai recunoaşte şi nu-şi mai respectă legătura constitutivă cu adevărul. De fiecare dată când libertatea, vrând să se emancipeze de orice tradiţie şi autoritate, se închide până şi în faţa evidenţelor primare ale unui adevăr obiectiv şi comun, fundament al vieţii personale şi sociale, persoana ajunge să ia ca referinţă unică şi indiscutabilă pentru propriile alegeri nu adevărul în privinţa binelui şi a răului, ci numai opinia sa subiectivă şi schimbătoare sau, pur şi simplu, interesul său egoist şi capriciul său.

20. În această concepţie despre libertate, convieţuirea socială este profund deformată. Dacă promovarea propriului eu este înţeleasă în termeni de autonomie absolută, se ajunge inevitabil la negarea celuilalt, resimţit ca un duşman de care trebuie să te aperi. În acest mod societatea devine un ansamblu de indivizi situaţi unul alături de celălalt, dar fără legături reciproce : fiecare vrea să se afirme independent de celălalt, vrea să-şi impună interesele. Totuşi, în faţa intereselor analoage ale celuilalt, trebuie să ne hotărâm să căutăm o formă de compromis, dacă vrem ca în societate să-i fie garantat fiecăruia maximum de libertate cu putinţă. Dispare astfel orice referire la valori comune şi la un adevăr absolut pentru toţi : viaţa socială se aventurează în nisipurile mişcătoare ale unui relativism total. Atunci totul este supus convenţiei, totul este supus negocierii : chiar şi primul dintre drepturile fundamentale, dreptul la viaţă.

Acest lucru se întâmplă şi în mediul propriu-zis politic şi statal : dreptul originar şi inalienabil la viaţă este pus în discuţie sau negat pe baza unui vot parlamentar sau a voinţei unei părţi – fie ea şi majoritară – a populaţiei. Rezultatul nefast al unui relativism este cel care comandă fără nici o opoziţie : « dreptul » încetează să fie drept, pentru că nu mai este solid întemeiat pe demnitatea inviolabilă a persoanei, ci este supus voinţei celui mai puternic. În acest mod, democraţia, încălcându-şi propriile reguli, păşeşte pe drumul unui totalitarism substanţial. Statul nu mai este « casa comună » în care cu toţii pot trăi potrivit unor principii de egalitate substanţială, ci se transformă în Stat tiran, care pretinde că poate dispune de viaţa celor mai slabi şi fără apărare, de la copilul încă nenăscut până la omul în vârstă, în numele unei utilităţi publice care nu este altceva, în realitate, decât interesul unora.

Totul pare să se întâmple în cel mai temeinic respect al legalităţii, cel puţin atunci când legile care permit avortul sau eutanasia sunt votate potrivit aşa-numitelor reguli democratice. În realitate, suntem doar puşi în faţa unei tragice aparenţe de legalitate, iar idealul democratic, care nu este cu adevărat astfel decât atunci când recunoaşte şi tutelează demnitatea oricărei persoane umane, este trădat în înseşi bazele sale : « Cum este posibil să mai vorbim de demnitatea oricărei persoane umane, când se permite să fie ucisă cea mai slabă persoană şi cea mai nevinovată dintre ele ? În numele cărei dreptăţi se practică cea mai nedreaptă discriminare între persoane, declarându-le pe unele vrednice să fie apărate, în timp ce altora această demnitate le este negată ».[16] Când se împlinesc aceste condiţii, sunt deja amorsate procesele care duc la descompunerea unei autentice convieţuiri umane şi la dezagregarea realităţii înseşi a Statului.

A revendica dreptul la avort, la infanticid, la eutanasie, şi recunoaşterea lor legală, echivalează cu a atribui libertăţii umane o semnificaţie perversă şi nedreaptă : cea a unei puteri absolute asupra celorlalţi. Dar aceasta este moartea adevăratei libertăţi : « Adevăr, adevăr vă spun : tot cel ce săvârşeşte păcatul este rob al păcatului » (In 8,34).

Trebuie să mă ascund de la faţa ta” (Gen 4,14): eclipsa simţului lui Dumnezeu şi al omului

21. În căutarea rădăcinilor celor mai adânci ale luptei între « cultura vieţii » şi « cultura morţii », nu ne putem opri la ideea perversă de libertate amintită mai sus. Trebuie să ajungem în centrul dramei trăite de omul contemporan : eclipsa simţului lui Dumnezeu şi al omului, tipică contextului social şi cultural dominat de secularism, care cu tentaculele sale pătrunzătoare ajunge uneori să pună la încercare însăşi comunităţile creştine. Cei care se lasă contagiaţi de această atmosferă, intră cu uşurinţă în vârtejul unui teribil cerc vicios : pierzând simţul lui Dumnezeu, se tinde la rătăcirea şi a simţului omului, al demnităţii şi vieţii sale; la rândul ei, violarea sistematică a legii morale, în special în materia gravă a respectului faţă de viaţa umană şi a demnităţii ei, produce un gen de umbrire progresivă a capacităţii de percepere a prezenţei dătătoare de viaţă şi mântuitoare a lui Dumnezeu.

Încă o dată putem să ne inspirăm din istorisirea uciderii lui Abel de către fratele său. După blestemul aplicat de Dumnezeu, Cain se adresează astfel Domnului : « Vina mea este prea mare ca să o pot purta ! Iată, m-ai alungat astăzi de pe pământ şi trebuie să mă ascund de la faţa ta; voi fi fugar şi rătăcitor pe pământ şi cine mă va găsi mă va ucide » (Gen 4,13-14).

Cain consideră că păcatul său nu va putea obţine iertare de la Domnul şi că soarta sa inevitabilă va fi aceea de a « trebui să se ascundă de la faţa lui ». Reuşeşte să recunoască faptul că vina lui este « prea mare » deoarece ştie să se afle în faţa lui Dumnezeu şi a judecăţii sale drepte. În realitate numai în faţa lui Dumnezeu omul îşi poate recunoaşte păcatul şi îi poate percepe toată gravitatea. Aceasta este experienţa lui David care, după ce « a făcut ceea ce este rău în ochii Domnului », mustrat de profetul Natan (cf 2 Sam 11-12), exclamă : « Fărădelegea mea eu o cunosc şi păcatul meu înaintea mea este pururea. Împotriva ta, doar împotriva ta am greşit şi ceea ce este rău în ochii tăi am făcut » (Ps 51/50, 5-6).

22. De aceea, când dispare simţul lui Dumnezeu, şi simţul omului este ameninţat şi pângărit, după cum afirmă lapidar Conciliul Vatican II : « creatura fără Creator dispare... Mai mult, prin uitarea de Dumnezeu, creatura însăşi devine de neînţeles ».[17] Omul nu mai reuşeşte să se perceapă ca « în mod tainic altul » faţă de diferitele creaturi de pe pământ ; se consideră ca una dintre numeroasele fiinţe vii, ca un organism care, cel mult, a ajuns la un stadiu foarte înalt de perfecţiune. Închis în orizontul îngust al realităţii sale fizice, se reduce într-un fel la « un lucru » şi nu mai percepe caracterul transcendent al « existenţei sale ca om”. Nu mai consideră viaţa ca pe un splendid dar al lui Dumnezeu, o realitate « sacră » încredinţată responsabilităţii lui şi, prin urmare, grijii lui iubitoare, « veneraţiei” lui. Ea devine pur şi simplu « un lucru », pe care îl revendică drept proprietatea lui exclusivă , care poate fi total dominată şi manipulată.

Astfel, în faţa vieţii care se naşte şi a vieţii care moare, nu mai este capabil să se lase întrebat despre sensul cel mai autentic al existenţei lui, asumându-şi cu adevărată libertate aceste momente cruciale ale propriei « fiinţe ». El se preocupă numai de « a face » şi, recurgând la toate formele tehnologiei, se trudeşte să programeze, să controleze şi să domine naşterea şi moartea. Aceste, din experienţe originare, cer să fie « trăite », devin pur şi simplu lucruri de « posedat » sau de « respins ».

De altfel, o dată exclusă referinţa la Dumnezeu, nu surprinde faptul că sensul tuturor lucrurilor rezultă profund deformat, iar natura însăşi nu mai este « mater », ci este redusă la « material » deschis tuturor manipulărilor. La aceasta pare să ducă o anumită raţionalitate tehnico-ştiinţifică, dominată în cultura contemporană, care neagă însăşi ideea unui adevăr al creaţiei care trebuie recunoscut sau a unui plan al lui Dumnezeu î privinţa vieţii care trebuie respectat. Şi acest lucru nu este mai puţin adevărat, atunci când neliniştea privitor la consecinţele acestei « libertăţi fără lege » îi duce pe unii la poziţia inversă a unei « legi fără libertate », după cum se întâmplă, de exemplu, în ideologiile care contesă legitimitatea oricărei intervenţii asupra naturii, în numele unui fel de « divinizare » a ei, care încă o dată îi ignoră dependenţa de planul Creatorului. În realitate, trăind « ca şi cum Dumnezeu nu ar exista », omul pierde nu numai misterul lui Dumnezeu, ci şi pe cel al lumii şi însuşi misterul fiinţei sale.

23. Eclipsa simţului lui Dumnezeu şi al omului duce inevitabil spre un materialism practic, în care proliferează individualismul, utilitarismul şi hedonismul. Şi aici se adevereşte ceea ce scrie Apostolul : « Şi cum n-au găsit de cuviinţă să păstreze adevărata cunoaştere a lui Dumnezeu, şi Dumnezeu i-a lăsat în seama minţii lor fără judecată, să facă ceea ce nu se cuvine » (Rom 1,28). Astfel, valorile lui « a fi » sunt substituite de cele ale lui « a avea ».

Unicul scop care contează este obţinerea propriei bunăstări materiale. Aşa-zisa « calitate a vieţii » este interpretată într-un mod prevalent sau exclusiv drept eficienţă economică, consumism dezordonat, frumuseţe şi plăcere a vieţii fizice, uitându-se dimensiunile mai profunde – relaţionale, spirituale şi religioase – ale existenţei.

Într-un asemenea context, suferinţa, povară inevitabilă a existenţei umane dar şi factor al posibilei creşteri personale, este « cenzurată », respinsă ca inutilă, sau chiar combătută ca un rău ce trebuie evitat întotdeauna prin orice mijloc. Când suferinţa nu poate fi biruită, iar perspectiva unei bunăstări chiar şi îndepărtate se destramă, atunci pare că şi viaţa şi-a pierdut orice semnificaţie şi în om încolţeşte ispita de a-şi revendica dreptul la autosuprimare.

În acelaşi orizont cultural, trupul nu mai este perceput ca o realitate specific personală, semn şi loc al relaţiei cu ceilalţi, cu Dumnezeu şi cu lumea. El este redus la pura materialitate : este numai un complex de organe, funcţiuni şi energii care pot fi folosite după criteriul plăcerii şi al eficienţei. Drept urmare, chiar şi sexualitatea este depersonalizată şi instrumentalizată : în loc de semn, loc şi limbaj al iubirii, adică al dăruirii de sine şi al primirii celuilalt în toată bogăţia persoanei, ea devine din ce în ce mai mult ocazie şi instrument de afirmare a propriului eu şi de satisfacţie egoistă a dorinţelor şi instinctelor. Astfel se deformează şi se falsifică conţinutul originar al sexualităţii umane, iar cele două semnificaţii, de unire şi procreaţie, inerente înseşi naturii actului conjugal, sunt separate în mod artificial : în acest mod unirea este trădată, iar rodnicia este supusă arbitrariului bărbatului şi al femeii. Procreaţia devine atunci « duşmanul » de evitat în exercitarea sexualităţii : este acceptată numai pentru că exprimă propria voinţă de a avea un fiu « cu orice preţ » şi nu pentru că afirmă primirea totală a celuilalt şi, aşadar, deschiderea faţă de bogăţia vieţii pe care o poartă fiul.

În perspectiva materialistă descrisă până acum, relaţiile interpersonale cunosc o sărăcire gravă. Primii care au de suferit sunt femeia, copilul, bolnavul sau suferindul, vârstnicul. Criteriul propriu demnităţii personale – adică cel al respectului , gratuităţii şi slujirii – este înlocuit de criteriul eficienţei, al funcţionalităţii şi al utilităţii : celălalt este apreciat nu pentru ceea ce « este », ci pentru ceea ce « are, face şi dă ». Este supremaţia celui mai puternic asupra celui mai slab.

24. În adâncul conştiinţei morale se consumă eclipsa simţului lui Dumnezeu şi al omului, cu toate multiplele şi funestele sale consecinţe asupra vieţii. Este în cauză, înainte de toate, conştiinţa fiecărei persoane, care în unicitatea şi irepetabilitatea ei se află singură în faţa lui Dumnezeu.[18] Însă mai este în cauză, într-un anumit sens, « conştiinţa morală » a societăţii : ea este într-un fel responsabilă nu numai pentru că tolerează sau favorizează comportamente contrare vieţii, ci şi pentru că alimentează « cultura morţii », ajungând să creeze şi să consolideze adevărate « structuri ale păcatului » împotriva vieţii. Conştiinţa morală, fie individuală, fie socială, este supusă astăzi, şi datorită influenţei invadatoare a multor instrumente ale comunicării sociale, unui pericol de moarte : cel al confuziei între bine şi rău în ceea ce priveşte însuşi dreptul fundamental la viaţă. O mare parte din societatea actuală se dovedeşte din nefericire similară acelei omeniri pe care Paul o descrie în Scrisoarea către Romani. Este alcătuită din oameni « care ţin adevărul închis în nedreptate » (1,18) :renegându-l pe Dumnezeu şi crezând că pot construi cetatea pământească fără El, « au rătăcit în gândurile lor », astfel încât « inima lor cea nesocotită s-a întunecat » (1,21) ; « zicând că sunt înţelepţi, au ajuns nebuni » (1,22), au devenit autorii unor fapte vrednice de moarte şi « nu numai că le fac, ci îi şi încuviinţează pe cei care le săvârşesc » (1,32). Atunci când conştiinţa, acest ochi luminos al sufletului (cf Mt 6,22-23), numeşte « răul bine şi binele rău » (Is 5,20), este deja pe drumul degenerării ei celei mai neliniştitoare şi al celei mai întunecate orbiri morale.

Şi totuşi, toate condiţionările şi eforturile pentru impunerea tăcerii nu reuşesc să sufoce glasul Domnului care răsună în conştiinţa fiecărui om : întotdeauna, din acest sanctuar lăuntric al conştiinţei poate fi reluat un nou drum al iubirii, al primirii şi al slujirii vieţii umane.

«V-aţi apropiat de sângele stropirii» (cf. Evr 12,22.24): semne de speranţă şi chemare la angajare

25. « Glasul sângelui fratelui tău strigă către mine din pământ » (Gen 4,10). Nu numai glasul sângelui lui Abel, primul nevinovat ucis, strigă către Dumnezeu, ci şi sângele fiecărui om ucis după Abel are un glas care se ridică la Domnul. Într-o formă cu totul singulară, se înalţă spre Dumnezeu « glasul sângelui lui Cristos » pentru care Abel, în nevinovăţia sa , reprezintă o figură profetică, după cum ne aminteşte autorul scrisorii către evrei : « V-aţi apropiat de muntele Sionului şi de cetatea Dumnezeului celui viu [...] de Mijlocitorul noului Legământ, şi de Sângele stropirii, care grăieşte mai bine decât cel al lui Abel » (12,22.24).

Este sângele stropirii. Sângele jertfelor din Vechiul Legământ era prefigurarea şi simbolul acestuia, prin care Dumnezeu îşi arăta voinţa de a-şi comunica viaţa oamenilor, purificându-i şi consfinţindu-i (cf. Ex 24, 8 ; Lev 17,11). Toate aceste se împlinesc şi se manifestă de acum în Cristos: sângele său este cel al stropirii care răscumpără, purifică şi mântuieşte ; este sângele Mijlocitorului Noului Legământ « care pentru mulţi se varsă întru iertarea păcatelor » (Mt 26,28). Acest sânge ce curge din coasta străpunsă a lui Cristos pe cruce (cf. In 19,34) este « mai grăitor » decât cel al lui Abel ; într-adevăr acesta exprimă şi cere o « dreptate » mai profundă, dar el imploră mai ales milostivirea,[19] devine Mijlocitor la Tatăl pentru fraţii săi (cf. Evr 7,25), este izvor de răscumpărare perfectă şi dar de viaţă nouă.

Sângele lui Cristos, care revelează măreţia iubirii Tatălui, arată că omul este de preţ în ochii lui Dumnezeu şi că valoarea vieţii sale este nepreţuită. Apostolul Petru ne aminteşte acest fapt : « [...] ştiind că nu cu lucruri pieritoare, cu argint sau cu aur, aţi fost răscumpăraţi din traiul vostru deşert moştenit de la părinţi, ci cu Sângele scump al Mielului neprihănit şi nepătat, Cristos » (1 Pt 1,18-19). Tocmai contemplând sângele preţios al lui Cristos, semn al dăruirii sale din iubire (cf. In 13,1), credinciosul învaţă să recunoască şi să aprecieze demnitatea aproape divină a fiecărui om ; el poate să strige într-o admiraţie şi o recunoştinţă întotdeauna noi : « cât de mult preţuieşte omul în ochii Creatorului dacă a avut parte de un Răscumpărător atât de mare » (Exultet din Vigilia pascală), dacă « Dumnezeu l-a dat pe Fiul său » pentru ca « omul să nu piară, ci să aibă viaţă veşnică! » »[20] (cf. In 3,16)

Mai mult, sângele lui Cristos îi revelează omului că măreţia lui, şi deci vocaţia lui, constă în dăruirea totală de sine. Tocmai pentru că este vărsat ca dar al vieţii, sângele lui Isus nu mai este un semn de moarte, de separare definitivă de fraţi, ci instrumentul unei comuniuni care este belşug de viaţă pentru toţi. În sacramentul Euharistiei, cel care bea acest sânge şi rămâne în Isus (cf. In 6,56) este implicat în acelaşi dinamism al iubirii lui Isus şi al dăruirii vieţii sale, spre a duce la desăvârşire vocaţia originară a fiecărui om la iubire (cf. Gen 1,27 ; 2,18-24).

Din sângele lui Cristos toţi oamenii sorb şi puterea de a se angaja în favoarea vieţii. Acest sânge este motivul cel mai puternic de a spera şi chiar fundamentul certitudinii absolute că, urmând planul lui Dumnezeu, viaţa va fi biruitoare. « Moarte nu va mai fi », strigă glasul puternic ce vine din tronul lui Dumnezeu în Ierusalimul ceresc (Ap 21,4). Iar Sfântul Paul ne asigură că biruinţa actuală asupra păcatului este semnul şi prefigurarea biruinţei definitive asupra morţii, când « se va împlini cuvântul care este scris : « Moartea a fost înghiţită de biruinţă. Unde este, moarte, biruinţa ta ? Unde este moarte boldul tău ? » (1 Cor 15,54-55).

26. În realitate, semnele prevestitoare ale acestei biruinţe nu lipsesc din societăţile şi din culturile noastre, deşi acestea sunt puternic marcate de “cultura morţii”. Aşadar, dacă denunţarea ameninţărilor împotriva vieţii nu ar fi însoţită de o prezentare a semnelor pozitive eficiente în starea actuală a omenirii, s-ar realiza un tablou incomplet ce ar putea duce la o descurajare sterilă.

Din păcate, aceste semne pozitive ies greu la iveală şi sunt greu de recunoscut, fără îndoială pentru că nu sunt suficient luate în seamă de mijloacele de comunicare socială. Dar câte iniţiative de ajutorare şi de susţinere a celor sărmani şi fără apărare au fost şi continuă să fie luate, în comunitatea creştină şi în societatea civilă, la nivel local, naţional şi internaţional, de către persoane, grupuri, mişcări şi diferite organizaţii!

Există numeroşi soli care ştiu să-şi asume cu generozitate responsabilitatea de a primi copiii ca pe “darul cel mai preţios al căsătoriei”.[21] Nu lipsesc familiile care, dincolo de slujirea zilnică a vieţii, ştiu să fie disponibili pentru primirea copiilor părăsiţi, a tinerilor aflaţi în dificultate, a persoanelor handicapate şi a bătrânilor rămaşi singuri. Numeroase centre de ajutorare a vieţii sau instituţii de acest gen sunt animate de persoane şi de grupuri care, cu preţul unui deplin devotament şi al unor sacrificii admirabile, aduc un sprijin moral şi material mamelor aflate în dificultate, tentate să recurgă la avort. Se creează şi se dezvoltă şi grupuri de voluntari care se angajează să ofere ospitalitate celor care nu au familie, care se află în condiţii deosebit de precare sau care au nevoie să găsească un ambient care să-i ajute să depăşească obiceiurile distructive şi să recupereze adevăratul sens al vieţii.

Medicina, slujită cu multă însufleţire de cercetători şi de membrii corpului medical, îşi continuă eforturile pentru a găsi remedii cât mai eficiente: se obţin astăzi rezultate altădată de neimaginat şi care deschid perspective promiţătoare în favoarea vieţii care se naşte, a persoanelor suferinde şi a bolnavilor în fază acută sau terminală. Diverse instituţii şi organizaţii se mobilizează pentru ca şi ţările cele mai atinse de mizerie şi de maladii endemice să beneficieze de medicina de vârf. Asociaţii naţionale şi internaţionale de medici lucrează de asemenea pentru a da un ajutor prompt populaţiilor încercate de calamităţi naturale, epidemii sau războaie. Chiar dacă suntem încă departe de o punere completă în practică a unei adevărate dreptăţi internaţionale în repartizarea resurselor medicale, cum să nu recunoaştem în progresul deja realizat semnele unei solidarităţi crescânde între popoare, ale unui simţ uman şi moral demn de apreciere şi al unui mai mare respect faţă de viaţă ?

27. Faţă de legislaţiile care au autorizat avortul şi faţă de tentativele ce au izbutit pe ici pe colo să legalizeze eutanasia, au fost create mişcări şi s-au luat iniţiative în lumea întreagă pentru sensibilizarea societăţii în favoarea vieţii. Atunci când, în conformitate cu inspiraţia lor autentică, aceste mişcări acţionează cu decizie fermă, însă fără să recurgă la violenţă, ele favorizează răspândirea unei conştientizări a vieţii şi solicită şi dobândesc angajări mai hotărâte pentru a o apăra.

Mai mult, cum să nu amintim toate acele gesturi zilnice de primire, de sacrificiu, de îngrijire dezinteresată pe care un număr incalculabil de persoane le săvârşesc cu iubire în familii, în spitale, în orfelinate, în case pentru bătrâni şi în alte centre sau comunităţi care apără viaţa ? Lăsându-se inspirată de exemplul lui Isus « bunul Samaritean » (cf. Lc 10, 29-37) şi susţinută de puterea lui, Biserica a fost permanent în prima linie pe aceste fronturi ale carităţii : numeroşi sunt fiii şi fiicele sale, în special călugăriţe şi călugări care, sub forme tradiţionale sau noi, şi-au consacrat şi continuă să-şi consacre viaţa lui Dumnezeu, dăruindu-şi-o din iubire pentru aproapele cel mai sărman şi nevoiaş. Aceste gesturi înfăptuiesc în profunzime « civilizaţia iubirii şi a vieţii », fără de care existenţa popoarelor şi a societăţii îşi pierde sensul uman cel mai autentic. Chiar dacă nimeni nu le­ar observa şi ar rămâne ascunse ochilor majorităţii, credinţa ne asigură că Tatăl, « care vede în ascuns » (Mt 6,4), nu numai că va şti să răsplătească aceste gesturi, ci le face încă de pe acum să aducă roade care să dăinuie pentru binele celor mulţi.

Printre aceste semne de speranţă trebuie să înscriem şi dezvoltarea, în numeroase pături ale opiniei publice, a unei noi sensibilităţi care se opune recurgerii la război ca instrument de soluţionare a conflictelor dintre popoare şi care este tot mai orientată înspre căutarea mijloacelor eficiente dar « non-violente » pentru blocarea agresorului înarmat. În aceeaşi ordine de idei se încadrează şi aversiunea tot mai răspândită a opiniei publice faţă de pedeapsa cu moartea, fie şi numai ca un mijloc de « legitimă apărare » a societăţii, considerând posibilităţile de care dispune o societate modernă de a reprima eficient crima astfel încât, făcându-l inofensiv pe cel care a comis-o, să nu i se ia definitiv posibilitatea de a se răscumpăra.

Trebuie salutată şi atenţia crescândă acordată calităţii vieţii şi ecologiei, întâlnită mai ales în societăţile cele mai dezvoltate, în care aşteptările persoanelor nu mai sunt concentrate doar asupra problemelor de supravieţuire, ci mai degrabă asupra căutării unei ameliorări globale a condiţiilor de trai. Reluarea reflecţiei etice referitoare la viaţă este deosebit de semnificativă : crearea şi dezvoltarea constantă a bioeticii favorizează reflecţia şi dialogul – între credincioşi şi necredincioşi de diferite religii – asupra problemelor etice fundamentale care privesc viaţa omului.

28. Acest tablou de lumini şi umbre trebuie să ne facă pe toţi conştienţi că ne aflăm în faţa unei inevitabile şi dramatice confruntări dintre rău şi bine, dintre moarte şi viaţă, dintre « cultura morţii » şi « cultura vieţii ». Ne aflăm nu numai « în faţa », ci inevitabil « în mijlocul” acestui conflict: suntem toţi implicaţi activ şi nu ne putem sustrage responsabilităţii noastre de a face o alegere necondiţionată în favoarea vieţii.

Chemarea clară şi puternică a lui Moise ni se adresează şi nouă : « Iată, pun înaintea ta astăzi viaţa şi binele, moartea şi răul [...] Am pus înaintea ta viaţa şi moartea, binecuvântarea şi blestemul. Alege viaţa ca să trăieşti tu şi seminţia ta » (Dt 30, 15.19). Această chemare este valabilă şi pentru noi care trebuie să alegem în fiecare zi între « cultura vieţii » şi « cultura morţii ». Însă chemarea Deuteronomului este încă şi mai profundă, pentru că ne solicită o alegere propriu-zis religioasă şi morală. Este vorba să conferi propriei existenţe o orientare fundamentală şi să trăieşti în fidelitate şi coerenţă cu legea Domnului : « Îţi poruncesc astăzi să-l iubeşti pe Domnul Dumnezeul tău şi să umbli pe căile lui şi să păzeşti poruncile şi îndreptările şi hotărârile lui [...] Alege viaţa ca să trăieşti tu şi seminţia ta, iubindu-l pe Domnul Dumnezeul tău ascultându-i glasul şi lipindu-te de el, căci El este viaţa ta şi lungimea zilelor tale, ca să locuieşti pe pământ » (Dt 30, 16.19-20).

Alegerea necondiţionată în favoarea vieţii îşi atinge plinătatea semnificaţiei sale religioase şi morale atunci când provine din credinţa în Cristos, când este plăsmuită şi hrănită de ea. Nimic nu ajută în asemenea măsură la abordarea pozitivă a conflictului dintre moarte şi viaţă în care suntem cufundaţi, precum o face credinţa în Fiul lui Dumnezeu care s-a făcut om şi a venit printre oameni « ca să aibă viaţă şi să o aibă din belşug » (In 10,10) : este credinţa în Cel Înviat care a învins moartea ; este credinţa în sângele lui Cristos « care grăieşte mai bine decât cel al lui Abel » (Evr 12,24).

În lumina şi prin tăria acestei credinţe, Biserica, în faţa provocărilor situaţiei actuale, devine tot mai conştientă de harul şi de responsabilitatea care îi vin de la Domnul pentru a vesti, a celebra şi a sluji Evanghelia vieţii.

CAPITOLUL II

AM VENIT PENTRU CA EI SĂ AIBĂ VIAŢĂ

MESAJUL CREŞTIN DESPRE VIAŢĂ

“Viaţa s-a arătat şi am văzut-o” (1 In 1,2): privirea îndreptată spre Cristos, “Cuvântul vieţii”

29. În faţa nenumăratelor şi gravelor ameninţări împotriva vieţii existente în lumea de astăzi, am putea rămâne copleşiţi de sentimentul unei neputinţe de nedepăşit: binele nu va fi niciodată destul de puternic pentru a birui răul!

Acesta este momentul în care poporul lui Dumnezeu şi, în cadrul lui, fiecare credincios, este chemat să-şi mărturisească cu umilinţă şi curaj credinţa sa în Isus Cristos, « Cuvântul vieţii » (1 In 1,1). Evanghelia vieţii nu este o simplă reflecţie, fie ea originală şi profundă, asupra vieţii umane; nu este nici o simplă poruncă destinată să sensibilizeze conştiinţele şi să suscite importante schimbări în societate; este cu atât mai puţin o promisiune iluzorie a unui viitor mai bun. Evanghelia vieţii este o realitate concretă şi personală, căci ea constă în a vesti persoana însăşi a lui Isus. Apostolului Toma şi, prin el, fiecărui om, Isus I se înfăţişează cu aceste cuvinte: “Eu sunt calea, adevărul şi viaţa” (In 14,6). Aceeaşi identitate şi-o afirmă în faţa Mariei, sora lui Lazăr: ”Eu sunt învierea şi viaţa: cel care crede în mine, chiar dacă moare, va trăi; şi oricine trăieşte şi crede în mine, nu va muri în veci” (In 11,25-26). Isus este Fiul care, din veşnicie, primeşte viaţa de la Tatăl (cf. In 5,26) şi care a venit printre oameni pentru a-i face părtaşi la acest dar : « Eu am venit ca să aibă viaţă şi să o aibă din belşug » (In 10,10).

Aşadar, pornind de la cuvântul, de la acţiunea, de la însăşi persoana lui Isus, îi este dată omului posibilitatea de «a cunoaşte » tot adevărul privind valoarea vieţii umane ; din acest « izvor » omul primeşte în special capacitatea de « a îndeplini » în mod desăvârşit acest adevăr (cf. In 3,21) adică de a-şi asuma şi de a-şi exercita pe deplin responsabilitatea de a iubi şi de a sluji viaţa umană, de a o apăra şi de a o promova.

Într-adevăr, în Cristos este în mod definitive vestită şi pe deplin dăruită această Evanghelie a vieţii care, oferită deja în revelaţia Vechiului Testament, şi chiar înscrisă într-un anumit fel în inima fiecărui om, răsună în fiecare conştiinţă “de la începuturi”, adică de la însăşi crearea lumii, astfel încât, în ciuda condiţionărilor negative ale păcatului, ea poate fi cunoscută în aspectele sale esenţiale şi prin raţiunea omenească. Aşa cum scrie Conciliul Vatican II, Cristos, “prin toată prezenţa şi manifestarea sa, prin cuvinte şi fapte, prin semne şi minuni, dar mai ales prin moartea sa şi prin glorioasa înviere din morţi şi, în sfârşit, prin trimiterea Duhului adevărului, împlineşte şi desăvârşeşte Revelaţia şi o desăvârşeşte cu mărturia divină: Dumnezeu este cu noi pentru a ne elibera de întunericul păcatului şi al morţii şi a ne învia spre viaţa veşnică”.[22]

30. Aşadar, cu privirea aţintită asupra Domnului Isus voim să-l ascultăm supunându-ne din nou “cuvintele lui Dumnezeu” (In 3,34) şi să medităm iarăşi Evanghelia vieţii. Semnificaţia cea mai profundă şi cea mai originală a acestei meditaţii asupra mesajului revelat despre viaţa umană a fost percepută de către Apostolul Ioan, care scrie la începutul primei sale scrisori: “Ce era de la început, ce am auzit, ce am văzut cu ochii noştri, ce am privit şi mâinile noastre au pipăit despre Cuvântul vieţii, - şi Viaţa s-a arătat şi am văzut-o şi mărturisim şi vă vestim viaţa de veci, care era la Tatăl şi s-a arătat nouă – ca am văzut şi am auzit, vă vestim şi vouă, ca şi voi să aveţi împărtăşire cu noi” (1 In 1,1-3).

În Isus, “Cuvântul vieţii”, este aşadar vestită şi împărtăşită viaţa dumnezeiască şi veşnică. Graţie acestei vestiri şi acestui dar, viaţa fizică şi spirituală a omului, chiar şi în faza ei pământească, îşi dobândeşte plenitudinea valorii şi a semnificaţiei: într-adevăr, viaţa dumnezeiască şi veşnică este finalitatea către care este orientat şi chemat omul care trăieşte în această lume. Evanghelia vieţii cuprinde astfel ceea ce experienţa însăşi şi raţiunea umană spun despre valoarea vieţii; ea o primeşte, o înalţă şi o poartă spre desăvârşirea ei.

“Puterea mea şi cântarea mea e Domnul şi El mi-a fost mântuirea” (Ex 15,2): viaţa este întotdeauna un bine

31. Într-adevăr, plinătatea evanghelică a mesajului despre viaţă este deja pregătită în Vechiul Testament. În mod special în evenimentul Exodului, centrul experienţei de credinţă a vechiului Testament, Israel descoperă cât de preţioasă este viaţa sa în ochii lui Dumnezeu. Chiar atunci când pare sortit pieirii, deoarece o ameninţare de moarte pluteşte asupra tuturor noilor săi născuţi de parte bărbătească (cf. Ex 1,15-22), Domnul i se revelează ca mântuitor, în stare să asigure un viitor celui fără speranţă. Se naşte astfel în Israel o conştiinţă precisă: viaţa sa nu se află la cheremul faraonului care poate dispune de ea cu o putere despotică; dimpotrivă, ea este obiectul unei iubiri tandre şi puternice din partea lui Dumnezeu.

Eliberarea din robie este dăruirea unei identităţi, recunoaşterea unei demnităţi de neşters şi începutul unei istorii noi, în care descoperirea lui Dumnezeu şi descoperirea de sine merg împreună. Această experienţă a Exodului este fundamentală şi exemplară. Israel învaţă că, ori de câte ori este ameninţat în existenţa sa, este suficient să recurgă la Dumnezeu cu o încredere reînnoită pentru a găsi în El un sprijin eficient:”Eu te-am plămădit; slujitorul meu eşti, Israele, nu voi uita de tine” (Is 44,21).

Astfel, recunoscând valoarea existenţei sale ca popor, Israel progresează şi în perceperea sensului şi a valorii vieţii ca atare. Este o reflecţie care se dezvoltă în mod special în cărţile sapienţiale, plecând de la experienţa cotidiană a precarităţii vieţii şi de la conştiinţa ameninţărilor care o pândesc. Confruntată cu contradicţiile existenţei, credinţa este provocată să dea un răspuns.

În special problema suferinţei este aceea care interpelează credinţa şi o pune la încercare. Cum să nu sesizăm prezenţa geamătului universal al omului în meditaţia din Cartea lui Iov? Nevinovatul strivit de suferinţă este, lesne de înţeles, împins să se întrebe : « Pentru ce dă Dumnezeu lumina vieţii celui nenorocit şi zile celor cu sufletul amărât, celor ce aşteaptă moartea şi ea nu vine, şi scormonesc după ea mai mult decât după o comoară ? » (3, 20-21). Dar chiar şi în bezna cea mai adâncă, credinţa duce la recunoaşterea « misterului », într-un spirit de încredere şi de adoraţie : « Ştiu că poţi să faci orice şi că nu este nici un gând să nu ajungă pentru tine faptă » (Iov 42,2).

Treptat, revelaţia evidenţiază tot mai limpede germenele vieţii nemuritoare aşezat de Creator în inima oamenilor : « Toate le-a făcut Dumnezeu frumoase şi la timpul lor ; El a pus în inima lor şi veşnicia » (Qoh 3,11). Acest germene de totalitate şi de plinătate aşteaptă să se manifeste în iubire şi să împlinească, printr-un dar gratuit al lui Dumnezeu, în participarea la viaţa lui veşnică.

« Numele lui Isus l-a întărit pe acest om » (Fapte 3,16) : în precaritatea existenţei umane, Isus duce la plinătate sensul vieţii

32. Experienţa poporului Legământului se reînnoieşte în aceea a tuturor celor « săraci » care îl întâlnesc pe Isus din Nazaret. După cum Dumnezeu « iubitorul vieţii » (Înţ 11,26) îl întărise pe Israel în mijlocul primejdiilor, la fel, Fiul lui Dumnezeu vesteşte astăzi celor care se simt ameninţaţi şi împiedicaţi să-şi ducă existenţa, că şi viaţa lor este un bine căruia iubirea Tatălui îi dă sens şi valoare.

« Orbii văd, şchiopii umblă, leproşii sunt curăţiţi şi surzii aud, morţii învie, săracilor li se binevesteşte » (Lc 7,22). Prin aceste cuvinte ale profetului Isaia (35, 5-6) ; 61,1), Isus explică sensul misiunii sale : astfel, cei care suferă pentru că existenţa lor este într-un fel « micşorată » îl aud proclamând vestea cea bună a grijii lui Dumnezeu faţă de ei şi li se confirmă că şi viaţa lor este un dar păstrat cu mare grijă în mâinile Tatălui (cf. Mt 6,25-34).

Cei « săraci” sunt în mod deosebit interpelaţi de predica şi de activitatea lui Isus. Mulţimile de bolnavi şi de marginalizaţi care îl urmează şi îl caută (cf. Mt 4,23-25) găsesc în cuvântul şi în gesturile sale revelarea înaltei valori a vieţii lor şi fundamentul mântuirii aşteptate de ei.

Acelaşi lucru se întâmplă şi cu misiunea Bisericii, încă de la originile sale. Ea, care îl vesteşte pe Isus ca pe Acela care « a trecut pretutindeni făcând bine şi vindecând pe toţi cei stăpâniţi de diavol, pentru că Dumnezeu era cu El » (Fapte 10, 38), ştie că este purtătoarea unui mesaj de mântuire ce răsună, în întreaga lui noutate, tocmai în situaţiile de mizerie şi sărăcie în care se află viaţa omului. În acest fel procedează Petru când îl vindecă pe ologul care şedea în fiecare zi să ceară de pomană lângă Poarta templului din Ierusalim zisă « cea frumoasă » : « Argint şi aur nu am, dar ceea ce am, aceea îţi dau. În numele lui Isus Cristos nazarineanul, scoală-te şi umblă ! » (Fapte 3,6). În credinţa în Isus, « Începătorul vieţii » (Fapte 3,15), viaţa care zace, părăsită şi implorând, îşi regăseşte conştiinţa de sine şi deplina demnitate.

Cuvântul şi gesturile lui Isus şi ale Bisericii sale nu-l privesc numai pe cel aflat în boală, suferinţă sau în diferite forme de marginalizare socială. Mai profund, ele ating însuşi sensul vieţii oricărui om în dimensiunile sale morale şi spirituale. Numai cel care recunoaşte că viaţa sa este stigmatizată de boala păcatului poate regăsi întâlnirea cu Isus Mântuitorul adevărul şi autenticitatea propriei existenţe, după cum spune Isus însuşi : « Nu au nevoie cei sănătoşi de doctor, ci bolnavii. N-am venit să-i chem pe cei drepţi, ci pe cei păcătoşi la pocăinţă » (Lc 5,31-32).

Dimpotrivă, cel care, asemenea cultivatorului bogat din parabola evanghelică, crede că-şi va putea asigura viaţa doar posedând bunuri materiale, în realitate se înşeală : viaţa lui îi scapă şi foarte curând va fi lipsit de ea fără să ajungă să îi perceapă adevăratul sens : « Nebunule, în această noapte se va cere de la tine viaţa ta ; iar cele pe care ţi le-ai pregătit, ale cui vor fi ? » (Lc 12,20).

33. Chiar şi în viaţa lui Isus de la început până la sfârşit, regăsim această singulară « dialectică » între experienţa precarităţii vieţii umane şi afirmarea valorii sale. Într-adevăr, viaţa lui Isus este marcată de precaritate încă de la naşterea sa. Desigur, El este bine primit de către cei drepţi, care se unesc acelui « da » prompt şi plin de bucurie al Mariei (cf. Lc 1,38). Dar de la început există şi refuzul din partea unei lumi care se arată ostilă şi care caută pruncul « ca să-l ucidă » (Mt 2,13) sau rămâne indiferentă şi neatentă faţă de împlinirea misterului acestei vieţi care vine în lume : « Nu era loc pentru ei în casa de popas » (Lc 2,7). Tocmai din contrastul dintre ameninţări şi nesiguranţă, pe de o parte, şi puterea darului lui Dumnezeu, pe de altă parte, străluceşte cu o forţă şi mai mare slava ce se răspândeşte din casa din Nazaret şi din ieslea din Betleem: această viaţă care se naşte este mântuire pentru întreaga omenire (cf. Lc 2,11).

Contradicţiile şi riscurile vieţii sunt pe deplin asumate de Isus care « bogat fiind, pentru noi s-a făcut sărac, ca, prin sărăcia lui voi să vă îmbogăţiţi » (2 Cor 8,9). Sărăcia despre care ne vorbeşte aici Sfântul Paul nu înseamnă numai despuierea de privilegiile dumnezeieşti, ci şi împărtăşirea condiţiilor celor mai umile şi precare din viaţa omului (cf. Fil 2,6-7). Isus trăieşte această sărăcie de-a lungul întregii sale vieţi, până în momentul culminant al Crucii : « S-a umilit pe sine făcându-se ascultător până la moarte, şi încă moartea pe cruce. De aceea şi Dumnezeu l-a înălţat şi i-a dăruit Numele care este mai presus de orice nume » (Fil 2,8-9). Tocmai în moartea sa dezvăluie Isus toată măreţia şi valoarea vieţii, căci oferirea sa pe cruce devine izvor de viaţă nouă pentru toţi oamenii (cf. In 12,32). În această peregrinare printre împotriviri şi în însăşi pierderea vieţii, Isus este călăuzit de certitudinea că aceasta se află în mâinile Tatălui. De aceea, El îi poate spune pe Cruce : « Tată, în mâinile tale încredinţez spiritul meu » (Lc 23, 46), adică viaţa mea. Cu adevărat mare este valoarea vieţii omeneşti dacă Fiul lui Dumnezeu şi-a asumat-o şi a făcut din ea locul în care se înfăptuieşte mântuirea pentru omenirea întreagă !

« Chemaţi ...să fie asemenea chipului său » (Rom 8,28-29) : salava lui Dumnezeu străluceşte pe chipul omului

34. Viaţa este întotdeauna un bine. Aceasta este o intuiţie sau chiar un dat al experienţei a cărei raţiune profundă omul este chemat să o perceapă.

De ce este viaţa un bine ? Întrebarea străbate întreaga Biblie şi încă din primele ei pagini află un răspuns eficient şi minunat. Viaţa pe care Dumnezeu o dă oamenilor este diferită şi originală faţă de aceea a oricărei alte făpturi vii, pentru că, deşi este înrudit cu pulberea pământului (cf. Gen 2,7 ; 3,19 ; Iob 34, 15 ; Ps 103/102, 14 ; 104/103,29), omul este în lume manifestare a lui Dumnezeu, semn al prezenţei lui, urmă a slavei lui (cf. Gen 1,26-27 ; Ps 8,6). Este ceea ce a vrut să sublinieze şi Sfântul Irineu din Lyon prin celebra sa definiţie : « Slava lui Dumnezeu este omul viu ».[23] Omului îi este dăruită o preaînaltă demnitate care îşi are rădăcinile în legătura intimă care îl uneşte cu Creatorul său : în om străluceşte un reflex al realităţii înseşi a lui Dumnezeu.

Acest lucru îl afirmă Cartea Genezei în prima relatare a originilor, aşezându-l pe om în culmea activităţii creatoare a lui Dumnezeu, ca o încununare a ei, la capătul unui proces care din haosul inform duce la făptura cea mai desăvârşită. Totul în creaţie este orânduit în vederea omului şi totul îi este supus : « Umpleţi pământul, supuneţi-l şi stăpâniţi[...] peste orice fiinţă vie » (Gen 1,28), porunceşte Dumnezeu bărbatului şi femeii. Un mesaj asemănător vine şi din cealaltă relatare a originilor : « L- a luat Domnul Dumnezeu pe om şi l-a aşezat în grădina Edenului ca să o lucreze şi să o păzească » (Gen 2,15). Se reafirmă astfel primatul omul asupra lucrurilor : ele există pentru el şi sunt încredinţate responsabilităţii lui, în timp ce el nu poate fi pentru nici un motiv aservit semenilor săi şi redus în vreun fel la rangul de obiect.

În naraţiunea biblică distingerea omului de celelalte creaturi este evidenţiată mai ales de faptul că numai crearea lui este prezentă ca rod al unei hotărâri speciale din partea lui Dumnezeu, al unei deliberări care constă în stabilirea unei legături deosebite şi specifice cu Creatorul : « Să facem pe om după chipul şi asemănarea noastră » (Gen 1,26). Viaţa pe care Dumnezeu o oferă omului este un dar prin care Dumnezeu împărtăşeşte ceva din sinele creaturii sale.

Israel se va întreba îndelung asupra sensului acestei legături deosebite şi specifice a omului cu Dumnezeu. Şi cartea Siracidului recunoaşte că Dumnezeu, creându-i pe oameni, « după chipul său i-a îmbrăcat cu putere” (Sir 17,3). Autorul sacru leagă de acesta nu numai stăpânirea lor asupra lumii, ci şi însuşirile spirituale cele mai caracteristice omului, ca raţiunea, discernerea între bine şi rău, voinţa liberă : « I-a înzestrat cu ştiinţa Duhului, a umplut cu pricepere inima lor şi le-a arătat binele şi răul » (Sir 17,6). Capacitatea de a ajunge la adevăr şi la libertate sunt prerogative ale omului pentru că este creat după chipul Creatorului său, Dumnezeu adevărat şi drept (cf. Dt 32,4). Numai omul, dintre toate creaturile vizibile, este « capabil să cunoască şi s­ă-l iubească pe Creatorul său ».[24] Viaţa pe care Dumnezeu o dăruieşte omului este mai mult decât o existenţă în timp. Este tensiune spre o plinătate de viaţă, este germenele unei existenţe care merge dincolo de limitele timpului : « Dumnezeu l-a zidit pe om spre nestricăciune şi l-a făcut după chipul fiinţei sale » (Înţ 2,23).

35. Şi relatarea iahvistă a originilor exprimă aceeaşi convingere. Într-adevăr, străvechea povestire vorbeşte despre o suflare divină care este insuflată omului pentru ca acesta să intre în viaţă: ”Domnul Dumnezeu a plămădit pe om din ţărâna pământului şi a suflat în nările lui suflare de viaţă şi s-a făcut omul fiinţă vie” (Gen 2,7).

Originea divină a acestui duh de viaţă explică permanenta insatisfacţie care-l însoţeşte pe om în zilele sale. Făcut de Dumnezeu, purtând în sine o urmă neştearsă a lui Dumnezeu, omul tinde în chip firesc spre El. Când îşi ascultă aspiraţia profundă a inimii, nici un om nu poate să nu-şi însuşească adevărul exprimat de Sfântul Augustin : « Pentru tine ne-ai creat, Doamne, şi neliniştită este inima noastră până ce nu se odihneşte în Tine ».[25]

Cu atât mai grăitoare este insatisfacţia ce cuprinde viaţa omului în Eden atâta vreme cât unica lui referinţă rămâne lumea vegetală şi animală (cf. Gen 2,20). Numai apariţia femeii, adică a unei fiinţe care este carne din carnea lui şi os din oasele lui (cf. Gen 2,23), şi în care trăieşte de asemenea spiritul lui Dumnezeu-Creatorul, poate satisface exigenţa dialogului interpersonal, care este atât de vital pentru existenţa umană. În celălalt, bărbat sau femeie, se reflectă Dumnezeu însuşi, scopul ultim care mulţumeşte pe deplin orice persoană.

« Ce este omul de-ţi aminteşti de el, şi fiul omului, de-l cercetezi ? », se întreabă psalmistul (Ps 8,5). În faţa imensităţii universului, este foarte puţin lucru ; dar tocmai acest contrast îi scoate în evidenţă măreţia : « L-ai rânduit cu puţin mai mic decât îngerii (dar s-ar putea traduce şi prin « puţin mai prejos decât Dumnezeu »), cu slavă şi cinste l-ai încununat » (Ps 8,6). Slava lui Dumnezeu străluceşte pe faţa omului. În el Creatorul îşi află odihna după cum comentează uimit şi emoţionat Sfântul Ambrozie : « S-a sfârşit ziua a şasea şi s-a încheiat alcătuirea acestei capodopere : omul, care îşi exercită stăpânirea asupra tuturor fiinţelor vii şi este ca o culme a universului şi frumuseţea supremă a oricărei fiinţe create. Cu adevărat ar trebui să păstrăm o tăcere plină de respect, pentru că Domnul s-a odihnit de toată lucrarea lumii. S-a odihnit apoi în lăuntrul omului, s-a odihnit în mintea şi în gândul lui ; într-adevăr, îl crease pe om înzestrat cu raţiune, în stare să-l imite, să-i urmeze virtuţile, însetat de harurile cereşti. În aceste înzestrări ale sale se odihneşte Dumnezeu care a spus : « Asupra cui mă voi odihni, dacă nu asupra celui care e smerit, liniştit şi temător de cuvintele mele ? » (Is 66,1-2). Mulţumesc Domnului Dumnezeului nostru care a creat o lucrare atât de minunată în care să-şi afle odihna ».[26]

36. Planul minunat al lui Dumnezeu a fost însă umbrit de irumperea păcatului în istorie. Prin păcat omul se revoltă împotriva Creatorului, ajungând să idolatrizeze creaturile : « S­au închinat şi au slujit făpturii, în locul Făcătorului » (Rom 1,25). Astfel, fiinţa umană nu numai că înjoseşte în ea însăşi chipul lui Dumnezeu, dar este ispitită să lovească şi în ceilalţi, înlocuind relaţiile de comuniune cu atitudini de neîncredere, de indiferenţă, de duşmănie, până la ura ucigaşă. Când nu este recunoscut Dumnezeu ca Dumnezeu, este trădat sensul profund al omului şi este lovită comuniunea dintre oameni.

În viaţa omului chipul lui Dumnezeu străluceşte din nou şi se manifestă în toată plinătatea prin venirea Fiului lui Dumnezeu în trup omenesc : « El este chipul nevăzutului Dumnezeu » (Col 1,15), « fiind strălucirea slavei şi chipul fiinţei lui » (Evr 1,3). El este chipul desăvârşit al Tatălui.

Proiectul e viaţă încredinţat celui dintâi Adam îşi găseşte în cele din urmă împlinirea în Cristos. În timp ce neascultarea lui Adam strică şi desfigurează planul lui Dumnezeu asupra vieţii omului şi introduce moartea în lume, ascultarea răscumpărătoare a lui Cristos este izvor de har care se revarsă asupra oamenilor deschizând tuturor porţile împărăţiei vieţii (cf. Rom 5,12-21). Apostolul Paul afirmă : « Omul cel dintâi, Adam, a fost făcut suflet viu ; iar Adam cel de pe urmă, duh dătător de viaţă » (1 Cor15,45).

Celor care acceptă să pornească în urmarea lui Cristos le este dăruită plinătatea vieţii : în ei chipul dumnezeiesc este refăcut, reînnoit şi dus la desăvârşire. Acesta este planul lui Dumnezeu asupra fiinţelor umane : să devină « asemenea chipului Fiului său » (Rom 8,29). Numai aşa, în splendoarea acestui chip, omul poate fi eliberat de robia idolatriei, poate reconstrui fraternitatea sfărâmată şi îşi poate regăsi identitatea.

« Oricine trăieşte şi crede în mine nu va muri în veci » (In 11,26) : darul vieţii veşnice

37. Viaţa pe care Fiul lui Dumnezeu a venit s-o dăruiască oamenilor nu se reduce doar la existenţa în timp. Viaţa, care dintotdeauna este « în El » şi constituie « lumina oamenilor » (In 1,4), constă în faptul d a fi născuţi din Dumnezeu şi de a fi părtaşi la plinătatea iubirii lui : « Tuturor celor care l-au primit le-a dat putere să devină fii ai lui Dumnezeu, celor care cred în numele Lui, care nu din sânge, nici din voinţă trupească, nici din voinţă bărbătească, ci din Dumnezeu s-au născut » (In 1,12-13).

Uneori Isus numeşte această viaţă pe care El a venit să o dea, pur şi simplu « viaţa » ; şi prezintă naşterea din Dumnezeu ca pe o condiţie necesară pentru a putea ajunge la scopul pentru care Dumnezeu l-a creat pe om : « Dacă cineva nu se naşte din nou, nu va putea să vadă împărăţia lui Dumnezeu » (In 3,3). Dăruirea acestei vieţi constituie obiectul propriu al misiunii lui Isus : El este cel « care coboară din cer şi dă viaţă lumii » (In 6,33), astfel încât poate afirma cu tot adevărul : « Cine mă urmează [...] va avea lumina vieţii » (In 8,12).

Alteori Isus vorbeşte despre « viaţa veşnică », unde adjectivul nu trimite numai la o perspectivă supratemporală. « Veşnică » este viaţa pe care Isus o făgăduieşte şi o dăruieşte, pentru că este plinătate de participare la viaţa « Celui Veşnic ». Oricine crede în Isus şi intră în comuniune cu El are viaţa veşnică (cf. In 3,15 ; 6,40), pentru că de la El ascultă singurele cuvinte care îi revelează şi revarsă plinătate de viaţă asupra existenţei sale ; sunt « cuvintele vieţii veşnice » pe care Petru le recunoaşte în mărturisirea sa de credinţă : « Doamne, la cine să mergem ? Tu ai cuvintele vieţii veşnice. Şi noi credem şi am înţeles că tu eşti Cristos, Fiul lui Dumnezeu » (In 6,68-69). În ce constă viaţa veşnică o declară Isus însuşi adresându-se Tatălui în marea rugăciune sacerdotală : «Aceasta este viaţa veşnică : să te cunoască pe Tine, singurul Dumnezeu adevărat, şi pe acela pe care l­ai trimis, Isus Cristos » (In 17,3). A-l cunoaşte pe Dumnezeu şi pe Fiul său înseamnă a primi misterul comuniunii de iubire a Tatălui, a Fiului şi a Duhului Sfânt în viaţa proprie, care se deschide încă de pe acum spre viaţa veşnică în participarea la viaţa dumnezeiască.

38. Viaţa veşnică este,deci, viaţa însăşi a lui Dumnezeu şi în acelaşi timp viaţa fiilor lui Dumnezeu. Credinciosul nu poate să nu fie cuprins de o uimire mereu nouă şi de o recunoştinţă nemărginită în faţa acestui adevăr neaşteptat şi inefabil care ne vine de la Dumnezeu în Cristos. Credinciosul îşi însuşeşte cuvintele apostolului Ioan : « Vedeţi ce fel de iubire ne-a dăruit nouă Tatăl, ca să ne numim copiii lui Dumnezeu, şi suntem ! [...] Preaiubiţilor, acum suntem copiii lui Dumnezeu, dar ceea ce vom fi nu s-a arătat încă. Ştim că atunci când se va arăta, vom fi asemenea lui pentru că îl vom vedea aşa cum este » (1 In 3,1-2).

Astfel îşi atinge culmea adevărul creştin asupra vieţii. Demnitatea acesteia nu este legată numai de originile ei, de faptul că vine de la Dumnezeu, ci şi de scopul ei, de destinul ei de comunicare cu Dumnezeu în cunoaşterea şi iubirea lui. În lumina acestui adevăr îşi precizează şi completează Sfântul Irineu preamărirea omului : într-adevăr, « omul viu » este « slava lui Dumnezeu », dar « viaţa omului constă în vederea lui Dumnezeu ».[27]

De aici se nasc consecinţe nemijlocite pentru viaţa omului în însăşi condiţia lui pământească, în care este deja înmugurită şi creşte viaţa veşnică. Dacă omul iubeşte în mod instinctiv viaţa pentru că ea este un bine, această iubire îşi află o nouă motivaţie şi putere, o nouă amploare şi profunzime în dimensiunile divine ale acestui bine. Într-o astfel de perspectivă, iubirea pe care orice fiinţă umană o are faţă de viaţă nu se reduce la simpla căutare a unui spaţiu în care să se exprime pe sine şi să intre în relaţie cu ceilalţi, ci se dezvoltă în conştiinţa plină de bucurie de a putea face din propria existenţă « locul » manifestării lui Dumnezeu, al întâlnirii şi al comuniunii cu El. Viaţa pe care ne-o dă Isus nu scade valoarea existenţei noastre în timp, ci o asumă şi o duce la destinul ei ultim : « Eu sunt Învierea şi viaţa [...] oricine trăieşte şi crede în mine nu va muri în veci » (In 11,25.26).

« Voi cere socoteală [...] fiecăruia de fratele său » (Gen 9,5): veneraţia şi iubirea faţă de viaţa tuturor

39. Viaţa omului provine de la Dumnezeu, este darul lui, chipul şi pecetea lui, participarea la suflarea lui de viaţă. De aceea Dumnezeu este singurul stăpân al acestei vieţi : omul nu poate dispune de ea. Dumnezeu însuşi repetă aceste cuvinte lui Noe, după potop: «Voi cere sângele vieţii voastre [...] şi voi cere viaţa omului din mâna omului, din mâna oricărui om, fratele lui» (Gen 9,5). Şi textul biblic are grijă să sublinieze în ce fel sacralitatea vieţii îşi are temeiul în Dumnezeu şi în acţiunea lui creatoare: «Căci după chipul său l-a făcut Dumnezeu pe om» (Gen 9,6).

Viaţa şi moartea omului se află, deci, în mâinile lui Dumnezeu, în puterea lui: «El are în mână sufletul fiecărei vieţuitoare şi duhul fiecărui trup omenesc», exclamă Iov (12,10). «Domnul omoară şi învie; El coboară la locuinţa morţilor şi iarăşi scoate» (1 Sam 2,6). Numai El poate spune: «Eu omor şi iarăşi dau viaţă» (Dt 32,39).

Dar Dumnezeu nu-şi exercită această putere în mod arbitrar şi tiranic; ci ca o grijă şi solicitudine plină de iubire faţă de creaturile sale. Este adevărat că viaţa omului este în mâinile lui Dumnezeu, nu este mai puţin adevărat că sunt mâini pline de iubire ca mâinile unei mame care îşi întâmpină, îşi hrăneşte şi îşi îngrijeşte copilul: « Mi-am împăcat şi mi­am domolit sufletul ca un prunc înţărcat la sânul mamei sale, ca un prunc înţărcat, aşa este sufletul meu » (Ps 131/130; cf. Is 49, 15; 66, 12-13; Os 11,4). Astfel, în istoria popoarelor şi în soarta indivizilor, Israel nu vede rolul unei pure întâmplări sau al unui destin orb, ci rezultatul unui plan de iubire prin care Dumnezeu adună toate potenţialităţile de viaţă şi se opune puterilor morţii, care se nasc din păcat: «Dumnezeu n­a făcut moartea şi nu se bucură de pieirea celor vii. El a zidit toate lucrurile spre viaţă» (Înţ 1,13-14).

40. Din sacralitatea vieţii izvorăşte inviolabilitatea ei, înscrisă de la origini în inima omului, în conştiinţa lui. Întrebarea « Ce ai făcut ? » (Gen 4,10), pe care Dumnezeu i-o adresează lui Cain după ce acesta l-a ucis pe fratele său Abel, traduce experienţa fiecărui om: în adâncul conştiinţei sale i se aminteşte mereu inviolabilitatea vieţii – a vieţii sale şi a vieţii celorlalţi -, ca realitate care nu-i aparţine, pentru că este proprietatea şi darul Dumnezeului Creator şi Tată.

Porunca referitoare la inviolabilitatea vieţii umane răsună în centrul celor «zece cuvinte» în Legământul de pe Sinai (cf. Ex 34,28). Ea interzice în primul rând omuciderea: «Să nu ucizi» (Ex 20, 13); «Să nu dai morţii pe cel nevinovat şi pe cel drept» (Ex 23,7), dar interzice de asemenea – după cum este explicat în legislaţia ulterioară a lui Israel – orice rănire a celuilalt (cf. Ex 21, 12-27). Desigur, trebuie să recunoaştem că în Vechiul Testament această sensibilitate faţă de valoarea vieţii, deşi este deja atât de marcată, nu atinge încă fineţea Cuvântării de pe Munte, după cum reiese din unele aspecte ale legislaţiei în vigoare pe atunci, care prevedea pedepse corporale grele şi chiar pedeapsa cu moartea. Dar mesajul de ansamblu, pe care îl va aduce la perfecţiune Noul Testament, este un apel puternic la respectarea inviolabilităţii vieţii fizice şi a integrităţii persoanei; el îşi atinge culmea în porunca pozitivă care îl obligă pe om să aibă grijă de aproapele său ca de sine: «Să-l iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi» (Lev 19,18).

41. Porunca “Să nu ucizi”, inclusă şi aprofundată în porunca pozitivă a iubirii aproapelui, este reafirmată în întreaga ei valoare de Domnul Isus. Tânărului bogat care îl întreabă: ”Învăţătorule, ce lucru bun să fac ca să dobândesc viaţa veşnică?”, Isus îi răspunde: “De vrei să intri în viaţă, păzeşte poruncile” (Mt 19,16.17). Şi citează pe cea dintâi poruncă “Să nu ucizi” (v.18). În Cuvântarea de pe munte, Isus le cere ucenicilor o dreptate superioară celei a cărturarilor şi a fariseilor, inclusiv în domeniul respectării vieţii: “Aţi auzit că s-a zis celor din vechime: “Să nu ucizi; iar cine va ucide va fi vrednic de judecată”. Eu însă vă spun că oricine se mânie pe fratele său va fi vrednic de judecată” (Mt 5,21-22).

Prin cuvântul său şi prin gesturile sale, Isus explicitează apoi exigenţele pozitive ale poruncii referitoare la testament, unde legislaţia avea grijă să ocrotească şi să apere persoanele a căror viaţă era firavă şi ameninţată : străinul, văduva, orfanul, bolnavul, săracul în general, viaţa însăşi înainte de naştere (cf. Ex 21, 22 ; 22, 20-26). O dată cu Isus, aceste exigenţe pozitive dobândesc o nouă trăire şi un nou elan şi se manifestă în toată amploarea şi profunzimea lor : de la grija faţă de viaţa fratelui (rudă, membru al aceluiaşi popor, străin care locuieşte pe pământul lui Israel), ajunge la grija pentru străin şi până la iubirea faţă de duşman.

Străinul nu mai este străin pentru acela care trebuie să devină aproapele oricărui om aflat în nevoie până la asumarea responsabilităţii pentru viaţa lui, după cum ne învaţă grăitor şi categoric parabola bunului samaritean (cf. Lc 10, 25-37). Şi duşmanul încetează să mai fie duşman pentru acela care este dator să-l iubească (cf. Mt 5,38-48 ; Lc 6,27-35) şi să-i « facă bine » (cf. Lc 6,27.33.35), ieşind în întâmpinarea nevoilor vieţii lui cu promptitudine şi simţ al gratuităţii (cf. Lc 6, 34-35). Culmea acestei iubiri este rugăciunea pentru duşman, prin care omul intră în armonie cu iubirea providenţei lui Dumnezeu : « Eu însă vă spun : Iubiţi pe duşmanii voştri şi rugaţi-vă pentru cei care vă prigonesc, ca să fiţi fiii Tatălui vostru din ceruri, pentru că El face să răsară soarele şi peste cei răi şi peste cei buni şi să cadă ploaia şi peste cei drepţi peste cei nedrepţi » (Mt 5,44-45 ; cf. Lc 6, 28.35).

Astfel porunca lui Dumnezeu referitoare la apărarea vieţii omului îşi are aspectul cel mai profund în exigenţa de veneraţie şi de iubire faţă de fiecare persoană şi faţă de viaţa ei. Aceasta este învăţătura pe care Apostolul Paul, ca ecou la cuvântul lui Isus (cf. Mt 19,17-18), o adresează creştinilor din Roma : « Poruncile : să nu săvârşeşti adulter ; să nu ucizi ; să nu furi ; să nu mărturiseşti strâmb ; să nu pofteşti [...] şi orice altă poruncă ar mai fi se cuprind în acest cuvânt : Să iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi. Iubirea nu face rău aproapelui ; iubirea este deci împlinirea legii » (Rom 13,9-10).

« Fiţi rodnici şi înmulţiţi-vă şi umpleţi pământul şi supuneţi-l » (Gen 1,28) : responsabilităţile omului faţă de viaţă

42. A apăra şi a promova, a venera şi a iubi viaţa este o îndatorire pe care Dumnezeu o încredinţează fiecărui om, chemându-l ca pe chipul său viu, să participe la stăpânirea pe care El o are asupra lumii : « I-a binecuvântat Dumnezeu zicând : « creşteţi şi înmulţiţi-vă şi umpleţi pământul şi supuneţi-l şi stăpâniţi peste peştii mării şi peste păsările cerului şi peste toate vieţuitoarele ce mişună pe pământ » » (Gen 1,28).

Textul biblic pune în lumină amploarea şi profunzimea stăpânirii pe care Dumnezeu i-o dă omului. Este vorba, în primul rând, despre stăpânirea asupra pământului şi asupra fiecărei fiinţe vii, după cum aminteşte Cartea Înţelepciunii : « Dumnezeule al părinţilor şi Doamne al milei [...], cu înţelepciunea ta ai rânduit pe om ca să stăpânească peste zidirile cele făcute de tine şi să cârmuiască lumea cu cuviinţă şi dreptate » (9,1.2-3). Şi psalmistul preamăreşte calitatea omului de stăpân, ca semn al slavei şi cinstirii primite de la Creator : « L-ai pus stăpân peste lucrarea mâinilor tale. Toate le-ai aşezat sub picioarele lui, oile şi boii laolaltă, chiar şi fiarele câmpului, păsările cerului şi peştii mării şi tot ce străbate cărările apelor » (Ps 8,7-9).

Chemat să cultive şi să păzească grădina lumii (cf. Gen 2,15), omul are o responsabilitate specifică asupra mediului de viaţă, adică asupra creaţiei pe care Dumnezeu a pus-o în slujba demnităţii personale a omului, în slujba vieţii lui, şi nu numai pentru prezent, ci şi pentru generaţiile viitoare. Este problema ecologică – de la ocrotirea « habitatului » natural al diferitelor specii animale şi al diferitelor forme de viaţă, până la « ecologia umană » propriu-zisă[28] - , care află în pagina biblică o indicaţie etică luminoasă şi puternică pentru o soluţie care să respecte marele bine al vieţii, al oricărei vieţi. În realitate « stăpânirea acordată omului de către Creator nu este o putere absolută şi nu putem vorbi de libertatea de a « uza şi de a abuza » sau de a dispune de lucruri după bunul plac. Limitarea impusă de Creatorul însuşi încă de la început şi exprimată simbolic prin interdicţia de a «mânca din rodul pomului » (cf. Gen 2,16-17) arată destul de limpede că, în cadrul naturii văzute, suntem supuşi unor legi nu numai biologice, ci şi morale, pe care nu le putem încălca nepedepsiţi ».[29]

43. O anumită participare a omului la calitatea lui Dumnezeu de stăpân se manifestă şi în responsabilitatea specifică ce îi este încredinţată faţă de viaţa omenească propriu-zisă. Este o responsabilitate care îşi atinge culmea atunci când bărbatul şi femeia, uniţi prin căsătorie, dăruiesc viaţa prin zămislire, aşa cum aminteşte Conciliul Vatican II : « Dumnezeu, care a spus : « Nu este bine ca omul să fie singur » (Gen 2,18) şi care « l-a făcut pe om de la început bărbat şi femeie » (Mt 19,4), voind să-i comunice o anume participare deosebită la lucrarea sa creatoare, i-a binecuvântat pe bărbat şi pe femeie zicând : « Creşteţi şi înmulţiţi-vă » (Gen 1,28) ».[30]

Vorbind despre o anumită « participare deosebită » a bărbatului şi a femeii la « lucrarea creatoare » a lui Dumnezeu, Conciliul vrea să sublinieze ce eveniment profund uman şi înalt religios este zămislirea unui copil, întrucât îi implică pe soţi care formează « un singur trup » (Gen 2,24) şi în acelaşi timp pe Dumnezeu însuşi, care se face prezent. După cum am scris în Scrisoarea către Familii, « când, din unirea conjugală a celor doi, se naşte un om nou, el aduce cu sine lumii un chip şi o asemănare particulare cu Dumnezeu însuşi: în biologia generării este înscrisă genealogia persoanei. Afirmând că soţii, ca părinţi, sunt cooperatori ai lui Dumnezeu creatorul în conceperea şi în generarea unei noi fiinţe umane, nu ne referim numai la legile biologiei ; înţelegem mai degrabă să subliniem că, în paternitatea şi în maternitatea umană, Dumnezeu însuşi este prezent, într­un mod diferit de orice altă generare « de pe pământ ». Într-adevăr, numai de la Dumnezeu poate proveni acest « chip », această « asemănare » care este proprie fiinţei umane, aşa cum s-a realizat în creaţie. Generarea este continuarea creaţiei ».[31]

Este ceea ce ne învaţă, într-o exprimare directă şi grăitoare, textul sacru relatând strigătul plin de bucurie al celei dintâi femei, « mama tuturor celor vii » (Gen 3,20). Conştientă de intervenţia lui Dumnezeu, Eva exclamă : « Am dobândit om cu ajutorul Domnului » (Gen 4,1). Aşadar, în zămislire, prin comunicarea vieţii de la părinţi la copil, se transmit, datorită creării sufletului nemuritor,[32] chipul şi asemănarea lui Dumnezeu însuşi. În acest sens se exprimă începutul « cărţii genealogiei lui Adam » : « Când a făcut Dumnezeu pe Adam, l-a făcut după chipul lui Dumnezeu. Bărbat şi femeie a făcut şi i-a binecuvântat şi le-a pus numele « om », în ziua în care i-a făcut. Adam a trăit o sută treizeci de ani şi atunci i s-a născut un fiu după asemănarea sa şi după chipul său şi i-a pus numele Set » (Gen 5,1-3). Tocmai în acest rol de colaboratori ai lui Dumnezeu care transmite noii făpturi chipul său, stă măreţia soţilor dispuşi să « colaboreze la iubirea Creatorului şi a Mântuitorului care, prin ei, îşi sporeşte şi îşi îmbogăţeşte neîncetat familia ».[33] În această lumină, episcopul Amfilohie preamărea « căsătoria sfântă, aleasă şi înălţată mai presus de toate darurile pământeşti », ca « născătoare a omenirii, făuritoare de chipuri ale lui Dumnezeu ».[34]

Astfel, bărbatul şi femeia uniţi în căsătorie sunt asociaţi la o lucrare dumnezeiască : prin actul zămislirii, este primit darul lui Dumnezeu şi o nouă viaţă se deschide spre viitor.

Dar, dincolo de misiunea specifică a părinţilor, îndatorirea de a primi şi a sluji viaţa îi priveşte pe toţi şi trebuie să se manifeste mai ales faţă de viaţa aflată în condiţii de mai mare fragilitate. Cristos însuşi ne aminteşte acest lucru, cerând să fie iubit şi slujit în fraţii care sunt încercaţi de orice fel de suferinţă : flămânzi, însetaţi, goi, străini, bolnavi, întemniţaţi... Orice se face pentru oricare dintre ei, lui Cristos însuşi i se face (cf. Mt 25,31-46).

« Tu ai plăsmuit rărunchii mei” (Ps 139/138,13) : demnitatea copilului încă nenăscut

44. Viaţa umană se află în condiţii de mare precaritate atunci când intră în lume şi atunci când iese din timp pentru a trece în veşnicie. În cuvântul lui Dumnezeu sunt foarte prezente – mai ales referitor la existenţa ameninţată de boală şi de bătrâneţe – îndemnurile la grijă şi respect. Dacă nu apar îndemnuri directe şi explicite la ocrotirea vieţii omeneşti la originile sale, îndeosebi a vieţii încă nenăscute, precum şi la ocrotirea vieţii care se apropie de sfârşit, aceasta se explică uşor prin însăşi posibilitatea de a lovi, a ataca sau, mai rău, de a nega viaţa în aceste condiţii este străină de orizontul religios şi cultural al poporului lui Dumnezeu.

În Vechiul Testament sterilitatea este temută ca un blestem, în timp ce mulţimea copiilor este simţită ca o binecuvântare : « Moştenire de la Domnul sunt fiii, rodul pântecelui este răsplată de la El » (Ps 127/126,3 ; cf. Ps 128/127, 3-4). În această convingere acţionează şi conştiinţa lui Israel de a fi poporul Legământului, chemat să se înmulţească după făgăduinţa făcută lui Abraham : « Priveşte către cer şi numără stelele dacă le poţi număra [...] Aşa va fi seminţia ta » (Gen 15,5). Dar acţionează mai cu seamă certitudinea că viaţa transmisă de părinţi îşi are originea în Dumnezeu, după cum atestă numeroasele pagini biblice care vorbesc cu respect şi iubire despre zămislire, despre plăsmuirea vieţii în sânul matern, după naştere şi despre legătura strânsă care există între momentul iniţial al existenţei şi acţiunea lui Dumnezeu Creatorul.

« Înainte să te plăsmuiesc în sânul mamei tale te-am cunoscut şi înainte să ieşi din pântece te-am sfinţit” (Ier 1,5): existenţa oricărui individ, încă de la originile lui, este în planul lui Dumnezeu. Iov, din adâncul durerii lui, se opreşte să contemple lucrarea lui Dumnezeu în minunata formare a trupului în sânul mamei, luând din aceasta temei de încredere şi exprimând certitudinea că există un plan dumnezeiesc asupra vieţii lui : « Mâinile tale m-au făcut şi m-au zidit şi apoi Tu mă nimiceşti în întregime. Adu-ţi aminte că m-ai făcut din pământ şi că mă vei întoarce în ţărână. Nu m-ai turnat oare ca pe lapte şi nu m-ai închegat ca pe caş ? M-ai îmbrăcat în piele şi în carne, m-ai ţesut din oase şi din vine ; apoi mi-ai dat viaţă şi bunăvoinţa ta şi purtarea ta de grijă au ţinut vie suflarea mea » (Iov 10,8-12). Accente de uimire adoratoare pentru intervenţia lui Dumnezeu asupra vieţii aflate în formare în sânul matern răsună şi în psalmi.[35]

Cum să-ţi închipui că fie şi o singură clipă a acestui minunat proces de izvorâre a vieţii ar putea fi sustras acţiunii înţelepte şi iubitoare a Creatorului şi lăsat pradă arbitrariului omului ? Cu siguranţă nu aşa gândeşte mama celor şapte fraţi, care îşi mărturisesc credinţa în Dumnezeu, principiul şi garanţia vieţii încă de la zămislirea ei şi în acelaşi timp temeiul speranţei privitoare la viaţa nouă de după moarte : « Nu ştiu cum v-aţi zămislit în pântecele meu şi nu v-am dat duh şi viaţă şi închipuirea fiecăruia nu eu am întocmit-o, ci Ziditorul lumii, care a zidit pe om de la naşterea lui, vă va da ca un milostiv iarăşi duh şi viaţă, de vreme ce acum nu vă este milă de voi, iubind legile lui » (2 Mac 7,22-23).

45. Revelaţia Noului Testament confirmă recunoaşterea necontestată a valorii vieţii încă de la începuturile ei. Preamărirea rodniciei şi aşteptarea plină de grijă a vieţii răsună în cuvintele prin care Elisabeta se bucură că este gravidă : « Domnul [...] a privit spre mine ca să ridice ocara mea » (Lc 1, 25). Dar valoarea persoanei încă de la zămislirea ei este şi mai mult celebrată în întâlnirea dintre Fecioara Maria şi Elisabeta, şi între cei doi prunci pe care ele îi poartă în sânul lor. Tocmai aceşti copii sunt cei care dezvăluie sosirea erei mesianice : în întâlnirea lor începe să acţioneze puterea răscumpărătoare a Fiului lui Dumnezeu printre oameni. « Îndată – scrie Sfântul Ambroziu – se arată binefacerile venirii Mariei şi ale prezenţei Domnului [...] Elisabeta a fost cea dintâi care a auzit glasul, dar Ioan a simţit cel dintâi harul ; ea a auzit după rânduiala firii, el a tresăltat în puterea misterului ; ea şi-a dat seama de sosirea Mariei, el – de venirea Domnului ; femeia a simţit venirea femeii, copilul – pe a Copilului. Ele vorbesc despre harurile primite, ei, în sânul mamelor lor, înfăptuiesc harul şi misterul îndurării în folosul mamelor : iar acestea printr-o dublă minune profeţesc sub inspiraţia fiilor pe care îi poartă. Despre fiu se spune că a tresăltat, despre mamă, că s-a umplut de Duh Sfânt. Nu mama a fost cea dintâi plină de Duhul, ci fiul, plin de Duh Sfânt, a copleşit-o şi pe mamă ».[36]

“Crezut-am chiar şi atunci când am zis: “nefericit sunt foarte”” (Ps 116/115, 10): viaţa în bătrâneţe şi în suferinţă

46. Şi privitor la ultimele clipe ale existenţei ar fi anacronic să aşteptăm de la revelaţia biblică o referire expresă la problematica actuală a respectului faţă de persoanele în vârstă şi bolnave şi o condamnare explicită a tentativelor de a le anticipa în mod violent sfârşitul: într-adevăr, ne aflăm într-un context cultural şi religios care nu este atins de o asemenea ispită şi care, dimpotrivă, în privinţa bătrânului, recunoaşte în înţelepciunea şi experienţa lui o bogăţie de neînlocuit pentru familie şi societate.

Bătrâneţea este marcată de prestigiu şi înconjurată de veneraţie (cf. 2 Mac 6,23). Iar omul drept nu cere să fie lipsit de bătrâneţe şi de povara ei ; dimpotrivă, el se roagă astfel : « Tu eşti aşteptarea mea, Stăpâne, Doamne, Tu eşti nădejdea mea din copilărie [...] Nici la bătrâneţe, nici la cărunteţe, Dumnezeule, să nu mă părăseşti, ca să vestesc puterea ta tuturor generaţiilor ce vor veni » (Ps 71/70, 5.18). Idealul timpului mesianic este înfăţişat ca o vreme în care « nu va mai fi [...] nici un bătrân care să nu-şi ajungă plinătatea zilelor » (Is 65, 20).

Dar, la bătrâneţe, cum să eviţi decăderea inevitabilă a vieţii ? Cum să te porţi în faţa morţii ? Credinciosul ştie că viaţa lui stă în mâinile Domnului : « Doamne, în mâinile tale este viaţa mea » (cf. Ps 16/15,5) şi de la El acceptă şi moartea : « Aceasta este hotărârea Domnului pentru fiecare om ; de ce să te răzvrăteşti faţă de voia celui Preaînalt ? » (Sir 41,4). După cum nu este stăpânul vieţii, omul nu este nici stăpânul morţii ; în viaţă ca şi în moarte, el trebuie să se încredinţeze total « voinţei Celui Preaînalt », planul Lui de iubire.

Şi în momentul bolii, omul este chemat să trăiască aceeaşi încredere în El, care « vindecă toate bolile » (cf. Ps 103/102,3). Când orice orizont de însănătoşire pare a se închide în faţa omului – astfel încât îl face să strige : « Zilele mele sunt ca umbra care piere şi eu ca iarba m-am uscat » (Ps 102/101,12) -, şi atunci credinciosul este însufleţit de credinţa nestrămutată în puterea dătătoare de viaţă a lui Dumnezeu. Boala nu-l împinge la disperare şi la căutarea morţii, ci la invocarea plină de speranţă : « Crezut-am chiar şi atunci când am zis : « Nefericit sunt foarte » » (Ps 116/115,10) ; « Doamne, Dumnezeul meu, strigat-am către tine şi m-ai vindecat. Doamne, scos-ai din lăcaşul morţii sufletul meu şi mi-ai dat viaţă ca să nu cobor în groapă » (Ps 30/29, 3-4).

47. Misiunea lui Isus, prin numeroasele vindecări înfăptuite arată cât de multă grijă are Dumnezeu şi de viaţa trupească a omului. « Vindecător al trupului şi al sufletului »,[37] Isus este trimis de Tatăl ca să aducă vestea cea bună săracilor şi să vindece inimile zdrobite (cf. Lc 4,18 ; Is 61,1). Trimiţându-şi apoi ucenicii în lume, El le încredinţează o misiune în care vindecarea bolnavilor însoţeşte vestirea Evangheliei : « Mergând, vestiţi şi ziceţi : « Este aproape Împărăţia cerurilor ». Vindecaţi pe cei bolnavi, înviaţi pe cei morţi, curăţiţi pe leproşi, alungaţi diavolii » (Mt 10,7-8 ; cf. Mc 6,13 ; 16,18).

Desigur, viaţa trupului în condiţia sa pământească nu este un absolut pentru credincios, aşa încât i se poate cere s-o părăsească pentru un bine superior ; după cum spune Isus : « Cine vrea să-şi scape viaţa o va pierde ; cine însă îşi pierde viaţa pentru mine şi pentru Evanghelie o va scăpa » (Mc 8,35). Isus nu pregetă să se jertfească pe sine însuşi şi, în mod liber, face din viaţa sa o ofrandă adusă Tatălui (cf. In 10,17) şi alor săi (cf. In 10,15). Şi moartea lui Ioan Botezătorul, înaintemergătorul Mântuitorului, atestă că existenţa pământească nu este binele absolut : este mai importantă fidelitatea faţă de cuvântul Domnului, chiar dacă el poate pune viaţa omului în joc (cf. Mt 6,17-29). Iar Ştefan, atunci când este despuiat de viaţa vremelnică pentru că este un martor fidel al Învierii Domnului, merge pe urmele Învăţătorului şi îi întâmpină cu cuvinte de iertare pe cei care îl ucid cu pietre (cf. Fapte 7,59-60), deschizând calea nenumăratei cete de martiri veneraţi de Biserică încă de la începuturi.

Totuşi, nici un om nu poate alege în mod arbitrar să trăiască sau să moară ; într-adevăr, asupra unei atari alegeri este stăpân absolut numai Creatorul, Acela în care « trăim, ne mişcăm şi suntem » (Fapte 17,28).

« Toţi cei care o îmbrăţişează vor avea viaţă » (Bar 4,1) : de la Legea de pe Sinai la darul Duhului

48. Viaţa îşi poartă în sine înscris în chip neşters un adevăr al său. Omul, primind darul lui Dumnezeu, trebuie să se străduiască să primească viaţa în acest adevăr, care îi este esenţial. A se abate de le el înseamnă a se condamna la lipsă de ameninţare pentru existenţa celuilalt, din moment ce sunt sfărâmate barierele care garantează respectarea şi apărarea vieţii în orice situaţie.

Adevărul vieţii este revelat de porunca lui Dumnezeu. Cuvântul Domnului indică în mod concret ce direcţie trebuie să urmeze viaţa pentru a-şi putea respecta propriul adevăr şi a-şi salva propria demnitate. Nu numai porunca specifică « să nu ucizi » (Ex 20, 13 ; Dt 5,17) asigură ocrotirea vieţii : legea Domnului în întregime se află în slujba acestei ocrotiri, deoarece dezvăluie adevărul în care viaţa îşi află semnificaţia deplină.

Nu este de mirare, deci, că legământul Domnului cu poporul său este atât de strâns legat de perspectiva vieţii, chiar şi de dimensiunea ei corporală. Porunca este oferită în el ca drumul vieţii : « Pun înaintea ta astăzi viaţa şi binele, moartea şi răul, poruncindu-ţi astăzi să iubeşti pe Domnul Dumnezeul tău şi să umbli pe căile lui şi să păzeşti poruncile şi îndreptările şi hotărârile lui, ca să trăieşti şi să te înmulţeşti şi să te binecuvânteze Domnul Dumnezeul tău în ţara pe care o vei lua în stăpânire » (Dt 30, 15-16). Este vorba aici nu numai despre ţara Canaanului şi de existenţa poporului lui Israel, ci de lumea de azi şi din viitor şi de existenţa omenirii întregi. Într-adevăr, este absolut imposibil ca viaţa să rămână autentică şi deplină abătându-se de la bine ; iar binele, la rândul său, este în mod esenţial legat de poruncile Domnului, adică de « legea vieţii » (Sir 17,11). Binele care trebuie împlinit nu se suprapune vieţii ca o povară care o apasă, deoarece raţiunea însăşi a vieţii este tocmai binele şi viaţa este construită numai prin împlinirea binelui.

Aşadar, ansamblul Legii este cel care ocroteşte pe deplin viaţa omului. Acest lucru arată cât este de greu pentru om să rămână fidel poruncii de « a nu ucide » când nu sunt respectate celelalte « cuvinte de viaţă » (Fapte 7,38) de care această poruncă este legată. În afara acestei perspective, porunca sfârşeşte prin a deveni o simplă obligaţie exterioară, căreia i se vor căuta foarte curând limite, atenuări şi excepţii. Numai în deschidere faţă de plinătatea adevărului despre Dumnezeu, despre om şi despre istorie, cuvântul « să nu ucizi » ajunge să străbată ca un bine pentru om toate dimensiunile şi relaţiile lui. În această perspectivă putem percepe plinătatea de adevăr cuprinsă în pasajul din cartea Deuteronomului, reluat de Isus în răspunsul la prima ispitire : « Nu numai cu pâine va trăi omul, ci cu tot cuvântul care iese din gura lui Dumnezeu » (8, 3 ; cf. Mt 4,4).

Ascultând cuvântul Domnului poate omul să trăiască în demnitate şi dreptate ; respectând Legea lui Dumnezeu poate omul să aducă roade de viaţă şi de fericire : « Toţi cei ce o îmbrăţişează vor avea viaţa, toţi cei ce o părăsesc, vor pieri » (Bar 4,1)

49. Istoria lui Israel arată cât de grea este păstrarea fidelităţii faţă de legea vieţii, pe care Dumnezeu a înscris-o în inima oamenilor şi a încredinţat-o pe Sinai poporului Legământului. În faţa căutării unor proiecte de viaţă alternative faţă de planul lui Dumnezeu, îndeosebi profeţii reamintesc cu tărie că numai Dumnezeu este izvorul autentic al vieţii. Astfel, Ieremia scrie : « Două rele a făcut poporul meu : pe Mine, izvorul apei celei vii, m-au părăsit, şi şi-au săpat fântâni sparte, care nu pot ţine apă » (Ier 2,13). Profeţii ridică un deget acuzator împotriva celor care dispreţuiesc viaţa şi violează drepturile persoanelor : « Calcă în picioare capetele celor sărmani, ca pulberea pământului » (Am 2,7) ; « Au umplut acest loc cu sânge nevinovat » (Ier 19,4). Şi, printre ei, profetul Ezechiel stigmatizează de mai multe ori cetatea Ierusalimului, numind-o « cetatea sângeroasă » (Ez 22,2 ; 24,69), « cetatea care varsă sânge în mijlocul ei » (Ez 22,3).

Dar în timp ce denunţă lezările aduse vieţii, profeţii se preocupă mai ales să trezească aşteptarea unui nou principiu de viaţă, în stare să întemeieze o relaţie reînnoită cu Dumnezeu şi cu fraţii, deschizând posibilităţi inedite şi extraordinare pentru a înţelege şi a înfăptui toate exigenţele aflate în Evanghelia vieţii. Acest lucru va fi posibil numai prin darul lui Dumnezeu, care purifică şi reînnoieşte : « Voi revărsa asupra voastră apă curată şi vă veţi curăţi de toată prihana voastră, şi de toţi idolii voştri vă voi curăţi. Şi vă voi da inimă nouă şi duh nou voi pune înlăuntrul vostru » (Ez 36,25-26 ; cf. Ier 31, 31-34). Datorită acestei « inimi noi » se poate înţelege şi realiza sensul mai adevărat şi mai profund al vieţii : acela de a fi un dar care se împlineşte în dăruirea de sine. Este mesajul luminos care ne vine cu privire la valoare vieţii din chipul Slujitorului Domnului : « După ce-şi va da viaţa ca jertfă pentru păcat, îşi va vedea urmaşii, va trăi zile îndelungate [...] În urma trudei sufletului său, va vedea lumina » (Is 53, 10.11).

Legea se împlineşte în istoria lui Isus din Nazaret şi inima nouă este dăruită prin Duhul lui. Într-adevăr, Isus nu reneagă legea, ci o duce la împlinire (cf. Mt 5, 17) : Legea şi Profeţii se rezumă în regula de aur a iubirii reciproce (cf. Mt 7, 12). În El, Legea devine în mod definitiv « evanghelie » , vestea bună a stăpânirii lui Dumnezeu asupra lumii, care raportează întreaga existeţă la rădăcinile sale şi la perspectivele sale originare. Este Legea Nouă, « legea Duhului vieţii în Cristos Isus » (Rom 8,2), a cărei expresie fundamentală este dăruirea de sine în iubirea faţă de fraţi, imitându-l pe Domnul care îşi dă viaţa pentru prieteni săi : « Noi ştim că a trecut de la moarte la viaţă pentru că îi iubim pe fraţi » (1 In 3, 14). Este o lege a bucuriei, a libertăţii, a fericirii.

« Vor privi la Acela pe care l-au străpuns » (In 19,37) : pe arborele Crucii se împlineşte Evanghelia vieţii

50. La capătul acestui capitol, în care am meditat mesajul creştin cu privire la viaţă, aş vrea să mă opresc împreună cu fiecare dintre voi în contemplarea Aceluia pe care l-au străpuns şi care-i atrage pe toţi la sine (cf. In 19, 37 ; 12,32). În faţa « priveliştii » crucii (cf. Lc 23,48), vom putea descoperi în acest arbore glorios împlinirea şi revelarea deplină a întregii Evanghelii a vieţii.

În primele ceasuri ale după-amiezii din Vinerea sfântă « soarele s-a întunecat […], catapeteasma Templului s-a rupt în două” (Lc 23,44.45). Este simbolul unei mari răsturnări cosmice şi al unei lupte uriaşe între puterile binelui şi puterile răului, între viaţă şi moarte. Şi noi, astăzi, ne aflăm în mijlocul unei lupte dramatice între « cultura morţii » şi « cultura vieţi ». Însă acest întuneric nu copleşeşte strălucirea Crucii ; dimpotrivă, ea se întrezăreşte mai limpede şi mai luminoasă şi se dezvăluie ca centrul, sensul şi scopul întregii istorii şi al fiecărei vieţi omeneşti.

Isus este răstignit pe Cruce şi este înălţat de la pământ. Trăieşte momentul celei mai mari « neputinţe » şi viaţa lui oare lăsată în întregime pradă batjocurii duşmanilor şi mâinilor ucigaşilor : este ocărât, luat în râs, jignit (cf. Mc 15, 24-36). Şi totuşi, tocmai în faţa a toate acestea şi « văzându-l că îşi dă duhul astfel », centurionul roman exclamă : « Cu adevărat acest om era Fiul lui Dumnezeu ! » (Mc 15,39). Se dezvăluie astfel, în momentul extremei slăbiciuni, identitatea Fiului lui Dumnezeu : slava lui se manifestă pe Cruce !

Prin moartea sa, Isus luminează sensul vieţii şi al morţii oricărei fiinţe omeneşti. Înainte de a muri, Isus se roagă Tatălui, cerând iertare pentru prigonitorii săi (cf. Lc 23,34), şi tâlharului care îl roagă să-şi amintească de el în împărăţia lui, îi răspunde : « Adevăr îţi spun, astăzi vei fi cu mine în rai » (Lc 23,34). După moartea lui « mormintele s-au deschis şi multe trupuri ale sfinţilor adormiţi s-au sculat » (Mt 27,52). Mântuirea înfăptuită de Isus este dăruire de viaţă şi înviere. De-a lungul existenţei sale, Isus dăruise mântuire vindecând şi făcând bine tuturor (cf. Fapte 10,38). Dar minunile, vindecările şi chiar învierile din morţi erau semn al altei mântuiri, care constă în iertarea păcatelor, adică în eliberarea omului de boala cea mai adâncă şi înălţarea lui la însăşi viaţa lui Dumnezeu.

Pe cruce se reînnoieşte şi se realizează în perfecţiunea sa deplină şi definitivă minunea cu şarpele înălţat de Moise în pustiu (cf. In 3,14-15 ; Num 21, 8-9). Şi astăzi, privind la Cel ce a fost străpuns, orice om care este ameninţat în existenţa sa întâlneşte speranţa sigură că va găsi eliberare şi răscumpărare.

51. Dar mai este şi alt eveniment anume care îmi atrage privirea şi îmi trezeşte meditaţia plină de emoţie: “Când a luat oţetul, Isus a zis: “S-a săvârşit” şi plecându-şi capul, şi-a dat duhul” (In 19,30). Iar ostaşul roman “i-a străpuns coasta cu suliţa şi a ieşit îndată sânge şi apă.” (In 19,34).

Totul a ajuns acum la împlinirea deplină. “A-şi da duhul” descrie moartea lui Isus, asemenea morţii oricărei alte fiinţe umane, dar pare a face aluzie şi la “darul Duhului”, prin care El ne răscumpără din moarte şi ne deshide spre o viaţă nouă.

Viaţa însăşi a lui Dumnezeu este împărtăşită omului. Viaţă care, prin sacramentele Bisericii – pe care le simbolizează sângele şi apa izvorâte din coasta lui Isus-, este împărtăşită necontenit fiilor lui Dumnezeu, constituiţi astfel ca popor al Noului Legământ. Din Cruce, izvor de viaţă, se naşte şi se revarsă « poporul vieţii ».

Contemplarea Crucii ne duce astfel la rădăcinile cele mai adânci a ceea ce s-a petrecut. Isus, care intrând în lume, spusese : « Iată, vin, Dumnezeule, să fac voia ta » (cf. Evr 10,9), s-a făcut în toate ascultător faţă de Tatăl şi « iubindu-i pe ai săi care erau în lume, până la sfârşit i-a iubit (In 13,1) şi s-a dăruit pe sine în întregime pentru ei.

El care nu venise « ca să fie slujit, ci să slujească şi să-şi dea viaţa ca răscumpărare pentru cei mulţi » (Mc 10,45), atinge pe Cruce culmea iubirii : « Mai mare iubire decât aceasta nimeni nu are ca acela care-şi pune viaţa pentru prietenii săi » (In 15,13).

Şi El a murit pentru noi pe când noi eram încă păcătoşi (cf. Rom 5,8). Astfel, El proclamă că viaţa îşi atinge centrul, sensul şi plinătatea când este dăruită.

Meditaţia, în acest punct, devine laudă şi mulţumire şi, în acelaşi timp, ne solicită să-l imităm pe Isus şi să mergem pe urmele lui (cf. 1 Pt 2,21).

Şi noi suntem chemaţi să ne dăm viaţa pentru fraţi, realizând astfel în plinătate de adevăr sensul şi destinul existenţei noastre.

Vom putea face aceasta pentru că Tu, Doamne, ne-ai dat pildă şi ne-ai împărtăşit puterea Duhului tău. O vom putea face dacă în fiecare zi cu Tine şi ca Tine, vom fi ascultători faţă de Tatăl şi vom face voia lui.

Dăruieşte-ne, aşadar, să ascultăm cu inimă docilă şi generoasă tot cuvântul care iese din gura lui Dumnezeu : vom învăţa astfel nu numai să « nu ucidem » viaţa omului, ci să o venerăm, să o iubim şi să o promovăm.

CAPITOLUL III

SĂ NU UCIZI

LEGEA SFÂNTĂ A LUI DUMNEZEU

« Dacă vrei să intri în viaţă, păzeşte poruncile » (Mt 19,17) : Evanghelie şi poruncă

52. « Şi iată un om, apropiindu-se i-a spus : « Învăţătorule, ce lucru bun să fac ca să dobândesc viaţa veşnică ? » (Mt 19, 16). Isus i-a răspuns : « De vrei să intri în viaţă, păzeşte poruncile » (Mt 19,17). Învăţătorul vorbeşte despre viaţa veşnică, adică despre participarea la însăşi viaţa lui Dumnezeu. La această viaţă se ajunge prin respectarea poruncilor Domnului, inclusiv, deci, a poruncii « să nu ucizi ». Tocmai aceasta este prima poruncă din Decalog pe care Isus o aminteşte tânărului care îl întreabă ce porunci trebuie să păzească : « Isus i-a răspuns : « Să nu ucizi, să nu săvărşeşti adulter, să nu furi... » » (Mt 19,18).

Porunca lui Dumnezeu nu este niciodată despărţită de iubirea lui : este întotdeauna un dar pentru creşterea şi bucuria omului. Ca atare, constituie un aspect esenţial şi un element al Evangheliei la care nu se poate renunţa, mai mult, se înfăţişează ca « evanghelie », ca veste bună şi plină de bucurie. Şi Evanghelia vieţii este un mare dar al lui Dumnezeu şi în acelaşi timp o îndatorire care-l angajează pe om. Ea trezeşte uimire şi recunoştinţă în persoana liberă şi cere să fie primită, păstrată şi pusă în valoare cu un viu simţ de răspundere: dăruindu-i viaţa, Dumnezeu care omului să o iubească, să o respecte şi să o promoveze. În acest fel darul devine poruncă, iar porunca este ea însăşi un dar.

Omul, chip viu al lui Dumnezeu, este voit de Creatorul său ca rege şi stăpân. « Dumnezeu l-a făcut pe om – scrie Sfântul Grigore din Nyssa – în aşa fel încât să-şi poată împlini rolul de rege pe pământ [...] Omul a fost creat după chipul celui care cârmuieşte universul. Toate arată că încă de la început natura lui este marcată de regalitate [...]. Şi omul este rege. Creat pentru a stăpâni lumea, a primit asemănarea cu Regele universului, este chipul viu care participă prin demnitatea sa la perecţiunea modelului divin ».[38] Chemat să fie rodnic şi să se înmulţească, să stăpânească pământul şi să stăpânească asupra fiinţelor subumane (cf. Gen 1,28), omul este rege şi stăpân nu numai asupra lucrurilor, cişi – în primul rând – asupra lui însuşi[39] şi, într-un anume sens, asupra vieţii care îi este dată şi pe care o poate transmite prin lucrarea zămislirii săvârşite în iubire şi în respect faţă de planul lui Dumnezeu. Totuşi, stăpânirea lui nu este una absolută, ci este una de slujire; este un reflex real al stăpânirii unice şi infinite a lui Dumnezeu. Pentru aceasta omul trebuie să o trăiască cu înţelepciune şi iubire, participând la nemăsurata înţelepciune şi iubire a lui Dumnezeu. Şi acest lucru se realizează prin ascultarea faţă de Legea lui sfântă : o ascultare liberă şi plină de bucurie (cf. Ps 119/118), care se naşte şi se hrăneşte din conştiinţa că poruncile Domnului sunt daruri de har încredinţate omului numai spre binele lui, pentru ocrotirea demnităţii lui personale şi pentru a-l face să ajungă la fericire.

Ca şi faţă de lucruri, cu atât mai mult faţă de viaţă, omul nu este stăpân absolut şi arbitru incontestabil, ci – şi în aceasta constă măreţia lui incomparabilă – este « slujitor al planului lui Dumnezeu ».[40]

Viaţa îi este încredinţată omului ca o comoară pe care nu trebuie s-o risipească, ca un talant care trebuie valorificat. Omul trebuie să dea socoteală de ea Domnului său (cf. Mt 25,14-30 ; Lc 19,12-27).

«Voi cere omului socoteală de viaţa omului » (Gen 9,5) : viaţa umană este sacră şi inviolabilă

53. « Viaţa umană este sacră pentru că, încă de la începutul ei, comportă « acţiunea creatoare a lui Dumnezeu » şi rămâne de-a pururi într-o relaţie reciprocă cu Creatorul, unicul ei scop. Numai Dumnezeu este stăpânul vieţii de la începutul până la sfârşitul ei: nimeni, în nici o împrejurare, nu-şi poate revendica dreptul de a distruge în mod direct o fiinţă umană nevinovată ».[41] Cu aceste cuvinte documentul Donum vitae expune conţinutul central al revelaţiei lui Dumnezeu asupra sacralităţii vieţii omeneşti.

Într-adevăr, Sfânta Scriptură înfăţişează omului preceptul « să nu ucizi » ca pe o poruncă dumnezeiască (Ex 20, 13 ; Dt 5,17). Ea se află – după cum am subliniat deja – în Decalog, în centrul Legământului pe care îl încheiase Dumnezeu cu poporul ales; dar era deja cuprinsă în legământul originar al lui Dumnezeu cu omenirea după pedeapsa purificatoare a potopului, provocată de răspândirea păcatului şi a violenţei (cf. Gen 9,5­6).

Dumnezeu se proclamă Stăpân absolut al vieţii omului plăsmuit după chipul şi asemănarea sa (cf. Gen 1,26-28). Viaţa umană prezintă, de aceea, un caracter sacru şi inviolabil, în care se oglindeşte însăşi inviolabilitatea Creatorului. Tocmai de aceea Dumnezeu se va face judecător aspru al oricărei încălcări a poruncii « să nu ucizi », puse la baza întregii convieţuiri sociale. El este « goel »-ul, adică apărătorul celui nevinovat (cf. Gen 4,9-15 ; Is 41,14 ; Ier 50,34 ; Ps 19/18,15). Şi în acest fel Dumnezeu demonstrează că nu se bucură de nimicirea celor vii (cf. Înţ 1,13). Numai Satana se poate bucura de ea: prin invidia lui a intrat moartea în lume (cf. Înţ 2,24). El, care este « ucigaş de oameni încă de la început », este şi « mincinos şi tatăl minciunii » (In 8,44) : înşelându-l pe om, îl duce la păcat şi la moarte, pe care i le înfăţişează drept scopuri şi roade de viaţă.

54. În mod explicit, porunca « să nu ucizi » are un puternic conţinut negativ: indică limita extremă care nu trebuie niciodată încălcată. În mod implicit, însă, ea îndeamnă la o atitudine pozitivă de respect absolut faţă de viaţă, ducând la promovarea ei şi la înaintarea pe calea iubirii care se dăruieşte, primeşte şi slujeşte. Şi poporul Legământului, deşi cu încetineli şi contradicţii, a cunoscut o maturizare progresivă conformă acestei orientări, pregătindu-se astfel pentru marea vestire a lui Isus: iubirea faţă de apropapele este o poruncă asemenea cu aceea a iubirii de Dumnezeu; « de aceste două porunci atârnă toată Legea şi Profeţii » (cf. Mt 22,36-40). « Porunca (...) « să nu ucizi » (...) şi orice altă poruncă – subliniază sfântul Paul – se rezumă în aceste cuvinte : « Să-l iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi » » (Rom 13,9 cf. Gal 5,14). Asumat şi dus la desăvârşire în Legea cea Nouă, preceptul « să nu ucizi » rămâne o condiţie de neînlăturat pentru a putea « intra în viaţă » (cf. Mt 19,16-19). În această perspectivă răsună peremptoriu şi cuvântul apostolului Ioan : « Oricine urăşte pe fratele său este ucigaş şi ştiţi că nici un ucigaş nu are viaţă veşnică dăinuitoare în el » (1 In 3,15).

Încă de la începuturile sale, Tradiţia vie a Bisericii – după cum dă mărturie Didahé, cea mai veche scriere creştină nebiblică – a reafirmat în mod categoric porunca « să nu ucizi » : « Sunt două căi, una a vieţii şi cealaltă a morţii, şi este o mare deosebire între ele [...] A doua poruncă a învăţăturii : să nu ucizi, [...] să nu dai pieirii pruncul prin avort şi nici să nu-l ucizi după ce s-a născut. [...] calea morţii este aceasta : [...] ei n-au îndurarea faţă de cel sărman, nu suferă cu cel care suferă, nu-l recunosc pe Creatorul lor, îşi ucid fiii şi prin avort dau pieirii făpturi ale lui Dumnezeu: îl alungă pe cel lipsit, îl asupresc pe cel necăjit, le iau apărarea bogaţilor şi îi judecă nedrept pe săraci; sunt plini de tot păcatul. De-aţi putea sta pururi departe, fiilor, de toate aceste vinovăţii ! ».[42]

Înaintând în timp, aceeşi Tradiţie a Bisericii a învăţat întotdeauna în mod unanim valoarea absolută şi permanentă a poruncii « să nu ucizi ». Este ştiut că, în primele veacuri, omuciderea era socotită printre cele mai grele trei păcate – împreună cu apostazia şi adulterul – şi se pretindea o pocăinţă publică deosebit de exigentă şi îndelungată înainte ca ucigaşului pocăit să i se acorde iertarea şi readmiterea în comunitatea bisericească.

55. Acest lucru nu trebuie să ne mire: uciderea unei finţe umane, în care este prezent chipul lui Dumnezeu, este un păcat de o deosebită gravitate. Numai Dumnezeu este stăpânul vieţii ! Dintotdeauan, însă, în faţa multiplelor situaţii, adesea dramatice, pe care le prezintă viaţa individuală şi socială, reflecţia credincioşilor a încercat să dobândească o înţelegere mai completă şimai profundă a ceea ce interzice şi prescrie porunca lui Dumnezeu.[43] Există, într-adevăr, situaţii în care valorile propuse de Legea lui Dumnezeu apar sub forma unui adevărat paradox. Este, de pildă, cazul legitimei apărări, în care dreptul la protejarea vieţii proprii şi datoria de a nu o leza pe a celuilalt apar în concret greu de armonizat. Neîndoielnic, valoarea intrinsecă a vieţii şi datoria de a se iubi pe sine însuşi nu mai puţin decât pe ceilalţi întemeiază un adevărat drept la propria apărare. Însuşi preceptul exigent al iubirii faţă de ceilalţi, enunţat în Vechiul Testament şi confirmat de Isus, presupune iubirea faţă de sine ca termen de comparaţie : « Să iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi » (Mc 12,31). Aşadar, la dreptul de a se apăra nimeni nu poate renunţa din prea puţină iubire faţă de viaţă sau faţă de sine, ci doar în puterea unei iubiri eroice, care adânceşte şi transfigurează însăşi iubirea de sine, după spiritul fericirilor evanghelice (cf. Mt 5,38-48), în oferirea de sine radicală al cărei exemplu sublim este însuşi Domnul Isus.

Pe de altă parte, « Legitima apărarea poate fi numai un drept, ci o obligaţie gravă, pentru cel răspunzător de viaţa altuia, de binele comun al familiei sau al comunităţii civile ».[44] Se întâmplă, din păcate, ca necesitatea de a-l pune pe agresor în condiţia de a nu dăuna să implice uneori suprimarea lui. În această ipoteză, deznodământul mortal este de atribui agresorului însuşi, care i s-a expus prin acţiunea sa, chiar şi în cazul în care n-ar fi moralmente responsabil de aceasta datorită lipsei uzului raţiunii.[45]

56. În această perspectivă se situează şi problema pedepsei cu moartea, privitor la care se înregistrează, în Biserică precum şi în societatea civilă, o tendinţă crescândă de a cere aplicarea ei cât mai limitată şi chiar abolirea ei totală. Problema trebuie încadrată în optica unei justiţii penale care să fie tot mai conformă cu demnitatea omului şi deci, în ultimă instanţă cu panul lui Dumnezeu asupra omului şi asupra societăţii. Într-adevăr, pedeapsa pe care o aplică societatea « are drept prim scop repararea dezordinii introduse de vină”.[46] Autoritatea publică trebuie să contracareze violarea drepturilor personale şi sociale impunând vinovatului o ispăşire adecvată a crimei, drept condiţie pentru a fi readmis la exercitarea propriei libertăţi. Astfel, autoritatea realizează şi obiectivul de a apăra ordinea publică şi siguranţa persoanelor, oferind în acelaşi timp vinovatului însuşi un stimul şi un ajutor pentru a se îndrepta şi a se răscumpăra.[47]

Este limpede că, tocmai pentru a atinge toate aceste finalităţi, măsura şi calitatea pedepsei trebuie să fie evaluate şi hotărâte cu atenţie şi nu trebuie să ajungă la măsura extremă a suprimării vinovatului decât în cazuri de absolută necesitate, dacă atunci când apărarea societăţii n-ar fi posibilă în alt mod. Totuşi, astăzi, ca urmare a organizării tot mai adecvate a instituţiei penale, aceste cazuri au devenit foarte rare, dacă nu chiar practice inexistente.

În orice caz, rămâne valid principiul indicat de noul Catehism al Bisericii Catolice, conform căruia “dacă mijloacele care nu implică vărsare de sânge sunt suficiente pentru apărarea vieţilor umane împotriva agresorului şi pentru protejarea ordini publice şi a siguranţei pesoanelor, autorităţile se vor mărgini la aceasta, pentru că ele corespund mai bine condiţiilor concrete ale binelui comun şi sunt mai conforme cu demnitatea persoanei umane”.[48]

57. Dacă trebuie dată o atenţie atât de mare respectului faţă de orice viaţă, chiar şi faţă de aceea a vinovatului şi a agresorului nedrept, porunca « să nu ucizi » are o valoare absolută când se referă la persoana nevinovată. Şi cu atât mai mult dacă este vorba despre o fiinţă umană slabă şi lipsită de apărare, care numai în puterea absolută a poruncii lui Dumnezeu îşi află apărarea radicală în faţa arbitrariului şi a samavolniciei altuia.

Într-adevăr, inviolabilitatea absolută a vieţii umane nevinovate este un adevăr moral propovăduit în mod explicit în Sfânta Scriptură, păstrat în mod constant în Tradiţia Bisericii şi propus unanim de Magisteriul ei. O astfel de unanimitate este rodul evident al « simţului supranatural al credinţei » care, trezit şi susţinut de Duhul Sfânt, fereşte de eroare poporul lui Dumnezeu, atunci când « exprimă consensul universal în materie de credinţă şi moravuri ».[49]

În faţa atenuării progresive în conştiinţe şi în societate a perceprii absolute şi gravei ilicităţi morale a suprimării directe a oricărei vieţi umane nevinovate, mai cu seamă la începutul şi la capătul ei, Magisteriul Bisericii şi-a intensificat intervenţiile în apărarea sacralităţii şi inviolabilităţii vieţii umane. Magisteriului pontifical deosebit de insistent, i s-a alăturat întotdeauna cel episcopal, prin numeroase şi ample documente doctrinale şi pastorale, fie ale unor Conferinţe Episcopale, fie ale unor Episcopi. N-a lipsit, puternică şi incisivă în concizia sa, nici intervenţia Conciliului Vatican II.[50]

De aceea, cu autoritatea pe care Cistos a conferit-o lui petru şi Urmaşilor lui, în comuniune cu Episcopii Bisericii Catolice, confirm că uciderea directă şi voită a unei fiinţe umane nevinovate este întotdeauna în mod grav imorală. Această învăţătură, întemeiată pe legea nescrisă pe care orice om, în lumina raţiunii, o găseşte în inima sa (cf. Rom 2,14-15), este reafirmată de Sfânta Scriptură, transmisă de tradiţia Bisericii şi învăţată de magisteriul ordinar şi universal.[51]

Opţiunea deliberată de a priva de viaţă o fiinţă umană nevinovată este întotdeauna rea din punct de vedere moral şi nu poate fi niciodată licită nici ca scop, nici ca mijloc în vederea unui scop bun. Într-adevăr, este o gravă neascultare faţă de legea morală, ba chiar faţă de Dumnezeu însuşi, autorul şi chezaşul ei; contrazice virtuţile fundamentale ale dreptăţii şi iubirii. « Nimeni şi nimic nu poate autoriza uciderea unei fiinţe umane nevinovate, fie ea făt sau embrion, copil sau adult, bătrân, bolnav incurabil sau agonizant. Pe lângă aceasta, nimeni nu poate cere acest gest ucigaş pentru sine însuşi sau pentru un altul încredinţat răspunderii sale, nici nu poate consimţi la aceasta în mod explicit sau implicit. Nici o autoritate nu o poate impune sai îngădui în mod legitim ».[52]

În dreptul la viaţă, orice fiinţă umană nevinovată este absolut egală cu toate celelalte. Această egalitate este baza oricărei relaţii sociale autentice care, pentru a fi cu adevărat astfel, nu poate să nu se întemeieze pe adevăr şi dreptate, recunoscând şi ocrotind orice om ca pe o persoană şi nu ca pe un lucru de care se poate dispune. În faţa normei morale care interzice suprimarea directă a unei fiinţe umane nevinovate « nu există privilegii şi nici excepţii pentru nimeni. Fie ca este vorba despre stăpânul lumii sau de ultimul dintre « nevoiaşii » de pe faţa pământului, nu este nici o diferenţă: în faţa exigenţelor morale, suntem cu toţii absolut egali ».[53]

« Ochii tăi m-au văzut înainte de a mă naşte » (Ps 139/138,16): crima abominabilă a avortului

58. Dintre toate crimele pe care omul le poate săvârşi împotriva vieţii, avortul provocat prezintă caracteristici care-l fac deosebit de grav şi condamnabil. Conciliul Vatican II îl defineşte, alături de infanticid, o « crimă odioasă »[54].

Însă astăzi, în conştinţa multora, perceperea gravităţii acestuia s-a întunecat în mod progresiv. Acceptarea avortului în mentalitate, obiceiuri şi chiar în lege este semnul grăitor al unei crize foarte primejdioase a simţului moral, care devine tot mai incapabilă de a distinge între bine şi rău, chiar şi atunci când este în joc dreptul fundamental la viaţă. În faţa unei situaţii atât de grave, este mai necesar ca oricând curajul de a privi adevărul în faţă şi de a spune lucrurilor pe nume, fără a ceda unor compromisuri de comoditate sau ispitei de autoamăgire. În această privinţă răsună categoric mustrarea profetului: « Vai de cei ce zic răului bine şi binelui rău; care numesc lumina întuneric şi întunericul lumină » (Is 5,20). Tocmai în cazul avortului se înregistrează răspândirea unei terminologii ambigue, cum ar fi aceea de « întrerupere de sarcină », care tinde să-i ascundă adevărata natură şi să-i atenueze gravitatea în opinia publică. Poate că acest fenomen lingvistic este el însuşi un simptom al sentimentului de vinovăţie al conştiinţelor. Dar nici un cuvânt nu este în stare să schimbe realitatea lucrurilor: avortul provocat este uciderea deliberată şi directă, oricum ar fi săvârşită, a unei fiinţe umane în faza iniţială a existenţei sale, cuprinse între zămislire şi naştere.

Gravitatea morală a avortului provocat apare în tot adevărul său dacă se recunoaşte că este vorba despre o omucidere şi, îndeosebi, dacă se consideră împrejurările specifice care o califică. Este suprimată o fiinţă umană care abia începe să trăiască, adică ce poate imagina mai nevinovat, în absolut; niciodată o asmenea fiinţă n-ar putea fi considerată un agresor, cu atât mai puţin un agresor nedrept ! Este slabă, neajutorată, într-atât încât este lipsită şi de acea formă minimă de apărare pe care o constituie forţa imploratoare a scâncetelor şi plânsului noului-născut. Este total încredinţată ocrotirii şi îngrijirii celei care o poartă în sânul său. Şi totuşi, uneori, tocmai ea, mama, este cea care îi decide şi îi cere suprimarea şi chiar o săvârşeşte.

Este adevărat că de multe pri alegerea avortului îmbracă pentru mamă un caracter dramatic şi dureros, pentru că hotărârea de a scăpa de rodul zămislirii nu este luată din motive pur egoiste şi de comoditate, ci pentru că se doreşte salvarea unor bunuri însemnate, cum ar fi propria sănătate sau un nivel demn de viaţă pentru ceilalţi membrii ai familiei. Uneori există temerea că acela care se va naşte va avea asemenea condiţii de viaţă încât s-ar părea că ar fi mai bine pentru el să nu se nască. Totuşi, aceste raţiuni şi altele asemănătoare, oricât de grave şi dramatice, nu pot justifica niciodată suprimarea deliberată a unei fiinţe umane nevinovate. 

59. În deciderea morţii copilului încă nenăscut, sunt adesea implicate, alături de mamă, şi alte persoane. În primul rând poate fi vinovat tatăl copilului, nu numai atunci când în mod expres o împinge pe femeie la avort, ci şi când îi favorizează indirect o asemenea decizie pentru că o lasă singură în faţa problemelor gravidităţii:[55] astfel, familia este lovită de moarte şi profanată în natura ei de comunitate de iubire şi în vocaţia ei de a fi « sanctuar al vieţii ». Nu trebuie tăcute sub tăcere nici îndemnurile care vin uneori de la contextul familal mai larg şi de la prieteni. Nu arareori femeia este supusă unor presiuni atât de puternice încât se simte psihologic constrânsă să cedeze avortului: este neîndoielnic că în acest caz responsabilitatea morală apasă îndeosebi asupra acelora care în mod direct sau indirect au silit-o să avorteze. Răspunzători sunt şi medicii şi personalul sanitar, atunci când pun în slujba morţii competenţa dobândită pentru promovarea vieţii.

Dar responsabilitatea îi implică şi pe legislatorii care au promovat şi aprobat legi avortive şi, în măsura în care depinde de ei, pe administratorii structurilor sanitare utilizate pentru practicarea avorturilor. O responsabilitate generală nu mai puţin gravă se referă atât la cei care au favorizat răspândirea unei mentalităţi de permisivitate sexuală şi dispreţuire a maternităţii, cât şi la cei care ar fi trebuit să asigure – şi n-au făcut-o – politici familiale şi sociale eficiente în sprijinul familiilor, mai ales al celor numeroase sau cu dificultăţi economice şi educative speciale. În sfârşit, nu se poate subevalua reţeaua de complicităţi care se lărgeşte până la cuprinderea unor instituţii internaţionale, fundaţii şi asociaţii care luptă sistematic pentru răspândirea şi legalizarea avortului în lume. În acest sens avortul depăşeşte responsabilitatea indivizilor şi daunele care li se aduc, căpătând o dimensiune puternic socială: este o rană foarte gravă produsă societăţii şi culturii ei de aceia care ar trebui să-i fie constructori şi apărători. După cum am scris în Scrisoarea către familii, « ne aflăm în faţa unei imense ameninţări împotriva vieţii, nu numai a indivizilor, ci şi a întregii civilizaţii ».[56] Ne aflăm în faţa a ceea ce s-ar putea defini o « structură de păcat » împotriva vieţii umane nenăscute.

60. Unii încearcă să justifice avortul susţinând că rodul conceperii, cel puţin până la un anumit număr de zile, nu poate fi considerat încă o viaţă umană personală. În realitate, « din momentul în care ovulul este fecundat, se inaugurează o viaţă care nu este cea a tatălui sau a mamei, ci a unei noi fiinţe umane care se dezvoltă pe cont propriu. Niciodată nu va deveni o fiinţă umană dacă nu a fost de atunci. Acestei evidenţe dintotdeauna [...] ştiinţa genetică modernă îi aduce confirmări preţioase. Ea a arătat în ce fel din prima clipă se află fixat programul a ceea ce va fi această fiinţă vie: o persoană, această persoană individuală cu trăsăturile ei caracteristice deja bine determinate. Încă de la fecundare a început aventura unei vieţi umane şi fiecare din marile ei capacităţi cere timp pentru a se situa şi a fi gata de acţiune ».[57] Chiair dacă prezenţa unui suflet spiritual nu poate fi relevată de observarea nici unui dat experimental, înseşi concluziile ştiinţei asupra embrionului uman furnizează « o indicaţie preţioasă pentru a discerne în el în mod raţional o prezenţă personală încă de la această primă apariţie a unei vieţi omeneşti: cum ar putea un individ uman să nu fie o persoană umană ? ».[58]

De altfel miza este atât de importantă încât, din punctul de vedere al obligaţiei morale, ar fi suficientă şi numai probabilitatea de a se afla în faţa unei persoane pentru a justifica cea mai categorică interdicţie a oricărei intervenţii tinzând la suprimarea embrionului uman. Tocmai de aceea, dincolo de dezbaterile ştiinţifice şi chiar de afirmaţiile filosofice în care Magisteriul nu s-a implicat în mod expres, Biserica a învăţat întotdeauna, şi învaţă şi acum, că rodului zămislirii umane, în prima clipă a experineţei lui, trebuie să i se garanteze respectul necondiţionat care este datorat moralmente fiinţei umane în totalitatea şi unitatea sa corporală şi spirituală: « Fiinţa umană trebuie respectată şi tratată încă de la zămislirea ei şi, deci, încă din acel moment trebie să i ser recunoască drepturile persoane, printre care în primul rând, dreptul inviolabil al oricărei fiinţe umane nevinovate la viaţă ».[59]

61. Textele Sfintei Scripturi, care nu vorbesc niciodată despre avortul voluntar şi deci nu conţin condamnări directe şi specifice în această privinţă, manifestă o asemenea consideraţie pentru fiinţa umană aflată în sânul mamei, încât cer ca o consecinţă logică extinderea şi asupra acesteia a poruncii lui Dumnezeu: “să nu ucizi”.

Viaţa umană este sacră şi inviolabilă în orice moment al existenţei sale, chiar şi în momentul iniţial care precedă naşterea. Omul, încă din sânul mamei, îi aparţine lui Dumnezeu care cercetează şi cunoaşte toate, care îl făureşte şi îl plăsmuieşte cu mâinile sale, care îl vede pe când este încă un mic embrion inform şi care întrezăreşte în el pe adultul de mâine ale cărui zile sunt numărate şi a cărui chemare este scrisă deja în “cartea vieţii” (cf. Ps 139/138, 1.13-16). Şi acolo, când se află încă în sănul mamei – după cum dau mărturie numeroase texte biblice[60] – omul este ţinta cea mai personală a providenţei iubitoare şi părinteşti a lui Dumnezeu.

Tradiţia creştină – după cum scoate bine în evidenţă Declaraţia dată în această privinţă de Congregaţia pentru Doctrina Credinţei[61] – este limpede şi unanimă, de la începuturi şi până în zilele noastre, în a califica avortul drept o dezordine morală deosebit de gravă. Încă de la prima sa confruntare cu lumea Greco-romană, în care erau amplu practicate avortul şi infanticidul, comunitatea creştină s-a opus în mod radical, prin învăţătura şi practica sa, obiceiurilor răspândite în acea societate, după cum demonstrează deja citata Didahé.[62] Printre scriitorii bisericeşti din sfera grecească, Atenagoras aminteşte că creştinii le consideră vinovate de omucidere pe femeile care recurg la leacuri abortive, deoarece copiii, chiar aflaţi încă în sânul mamei, “ sunt deja obiectul grijii providenţei divine.”[63] Despre latini, Tertulian afirmă: “Este o omucidere anticipată să împiedici naşterea: nu contează dacă este smuls sufletul gata născut sau este dat pieirii în clipa în care apare. Ceea ce trebuie să devină un om este deja un om.”[64]

De-a lungul istoriei de acum bimilenare, această doctrină a fost învăţată în mod statornic de Părinţii Bisericii, de Păstorii şi învăţătorii ei. Nici discuţiile cu caracter ştiinţific şi filosofic cu privire la momentul precis al infuzării sufletului spiritual n-au implicat niciodată vreo ezitare referitor la condamnarea morală a avortului.

62. Magisteriul pontifical cel mai recent a reafirmat cu mare tărie această doctrină comună. Îndeosebi Pius al XI-lea în Enciclica Casti Connubii a respins pretinsele justificări ale avortului;[65] Pius al XII-lea a exclus orice avort direct, adică orice act care tinde în mod direct să distrugă viaţa omenească încă nenăscută, « fie că această distrugere este înţeleasă ca scop, fie numai ca mijloc în vederea scopului ».[66] Ioan al XXIII-lea a reafirmat că viaţa umană este sacră, pentru că « încă de la înmugurirea ei, ea implică în mod direct acţiunea creatoare a lui Dumnezeu ».[67] Conciliul Vatican II, după cum am amintit, a condamnat cu mare sevaritate avortul: « Aşadar, încă de la zămislirea ei, viaţa trebuie protejată cu cea mai mare grijă: avortul ca şi infanticidul sunt crime odioase »[68].

Disciplina canonică a Bisericii, încă din primele secole, a lovit cu sancţiuni penale pe aceia care se pângăreau cu vinovăţia avortului şi această practică, cu pedepse mai mult sau mai puţin grave, a fost confirmată în diferitele perioade istorice. Codul de Drept Canonic din 1917 prescria pentru avort pedeapsa excomunicării.[69] Şi legislaţia canonică reînnoită se află pe aceeaşi linie când decide că « acela care provoacă un avort urmat de efect cade în excomunicarea latae sententiae »,[70] adică automată. Excomunicarea îi loveşte pe toţi cei care săvârşesc această crimă cunoscând pedeapsa, inclusiv pe acei complici fără acţiunea cărora ea n-ar fi fost realizată:[71] prin confirmarea acestei sancţiuni Biserica indică această crimă ca pe una din cele mai grave şi primejdioase, îndemnând astfel pe acela care o comite să caute cât mai repede calea convertirii. Într-adevăr, în Biserică pedeapsa excomunicării are drept scop conştientizarea deplină a gravităţii unui păcat anume şi favorizarea în acest mod a unei convertiri şi pocăinţe adecvate.

În faţa unei atari unanimităţi în tradiţia doctrinală şi disciplinară a Bisericii, Paul al VI-lea a putut declara că această învăţătură nu s-a schimbat şi este neschimbătoare.[72] De aceea, cu autoritatea pe care Cristos le-a conferit-o lui Petru şi urmaşilor lui, în comuniune cu Episcopii – care în diferite rânduri au condamnat avortul şi în consultarea amintită mai sus, deşi răspândiţi în întrega lume, şi-au exprimat în mod unanim acordul la această învăţătură -, declar că avortul direct, adică voit a scop sau ca mijloc, constituie totdeauna o dezordine morală gravă, întrucât este uciderea deliberată a unei fiinţe umane nevinovate. Această învăţătură este întemeiată pe legea naturală şi pe cuvântul lui Dumnezeu scris, este transmisă de Tradiţia Bisericii şi proclmată de Magisteriul ordinar şi universal.[73]

Nici o împrejurare, nici o finalitate, nici o lege din lume nu va putea niciodată face să fie licit un act care este în mod intrinsec ilicit, pentru că este contrar Legii lui Dumnezeu scrise în inima fiecărui om, recognoscibile de raţiunea însăşi şi proclamate de Biserică.

63. Evaluarea morală a avortului trebuie aplicată şi la formele recente de intervenţie asupra embrionilor umani, care, deşi au în vedere scopuri legitime în sine, comportă în mod inevitabil uciderea lor. Este cazul experienţelor făcute pe embrioni, aflate în expansiune crescândă în domeniul cercetării biomedicale şi admise în mod legal în unele state. Dacă « trebuie considerate licite intervenţiile asupra embrionului uman cu condiţia să respecte viaţa şi integritatea embrionului, să nu comporte pentru el riscuri disproporţionate, ci să aibă drept scop vindecarea lui, îmbunătăţirea condiţiilor lui de sănătate sau supravieţuirea lui individuală »,[74] trebuie afirmat în schimb că folosirea embrionului sau a fătului uman ca obiect de experimentare constituie o crimă faţă de demnitatea lor de fiinţe umane, care au dreptul la acelaşi respect datorat copilului deja născut şi oricărei persoane.[75]

Aceeaşi condamnare morală priveşte şi procedeul care exploatează embrionii şi feţii umani încă vii – uneori « produşi » special în acest scop prin fecundarea in vitro – fie ca « material biologic» de folosit, fie ca furnizori de organe sau ţesuturi pentru transplant pentru tratamentul anumitor boli. În realitate, uciderea unor făpturi umane nevinovate, chiar şi în folosul altora, constituie un act absolut inacceptabil.

O atenţie specială trebuie acordată evaluării morale a tehnicilor de diagnostic prenatal, care îngăduie punerea precoce în evidenţă a anumitor anomalii ale copilului ce urmează să se nască. Într-adevăr, datorită complexităţii acestor tehnici, o asemenea evaluare trebuie să devină tot mai atentă şi mai riguroasă. Atunci când sunt lipsite de riscuri disproporţionate pentru copil şi pentru mamă şi au drept scop să facă posibilă o terapie precoce sau chiar să favorizeze o acceptare senină şi conştientă a copilului ce se va naşte, aceste tehnici sunt moralmente licite. Însă din moment ce posibilităţile de tratament înainte de naştere sunt astăzi încă reduse, se întâmplă adesea ca aceste tehnici să fie puse în slujba unei mentalităţi eugenice, care acceptă avortul selectiv, pentru a împiedica naşterea unor copii afectaţi de diferite tipuri de anomalii. O asemenea mentalitate este nelegitimă şi cât se poate de reprobabilă, pentru că pretinde să măsoare valoarea unei vieţi omeneşti numai după parametri de « normalitate » şi de bunăstare fizică, deschizând astfel şi calea legitimizării infanticidului şi a eutanasiei.

În realitate, însă, tocmai curajul şi seninătatea cu care atâţia fraţi ai noştri, afectaţi de infirmităţi grave, îşi duc existenţa atunci când sunt acceptaţi şi iubiţi de noi, constituie o mărturie deosebit de eficientă pentru valorile autentice care califică viaţa şi o fac, chiar şi în condiţiii de dificultate, să fie de preţ pentru sine şi pentru ceilalţi. Biserica le stă alături acelor soţi care, cu mare nelinişte şi suferinţă, acceptă să-şi primească copiii grav handicapaţi, după cum este recunoscătoare faţă de toate familiile care, prin adopţiune, primesc copiii care au fost părăsiţi de părinţii lor din pricina unor infirmităţi sau boli.

« Eu dau moartea şi eu dau viaţa » (Dt 32,39) : drama eutanasiei

64. La celălalt capăt al existenţei, omul se află pus în faţa misterului morţii. Astăzi, ca umare a progreselor medicinii şi într-un context cultual adesea închis faţă de transcendenţă, experienţa morţii se prezintă cu unele caracteristici noi. Într-adevăr, când prevalează tendinţa de a aprecia viaţa numai în măsura în care aduce plăcere şi bunăstare, suferinţa apare ca un eşec insuportabil, de care trebuie să te eliberezi cu orice preţ. Moartea, considerată « absurdă » dacă întrerupe în mod neaşteptat o viaţă încă deschisă unui viitor bogat de posibile experienţe interesante, devine în schimb o « eliberare revendicată » atunci când existenţa este considerată ca lipsită de sens pentru că este cufundată în durere şi destinată în mod inexorabil unei şi mai acute suferinţe ulterioare.

Pe lângă aceasta, refuzând sau uitând relaţia sa fundamentală cu Dumnezeu, omul se socoteşte criteriu şi normă pentru sine însuşi şi consideră că are dreptul să ceară şi societăţii să-i garanteze posibilităţi şi moduri de a decide asupra propriei vieţi într-o autonomie deplină şi totală. Se comportă astfel îndeosebi omul care trăieşte în ţări dezvoltate: el se simte îndemnat la aceasta şi de progresele continue ale medicinii şi de tehnicile ei mereu mai avansate. Datorită unor sisteme şi aparaturi extrem de sofisticate, ştiinţa şi practica medicală sunt astăzi în măsură nu numai să rezolve cazuri mai înainte insolubile şi să aline sau să elimine durerea, ci şi să menţină şi să prelungească viaţa chiar şi în cazuri de extremă slăbiciune, să reanimeze în mod artificial persoane ale căror funcţii biologice elementare au suferit brusc traumatisme, să intervină pentru a face disponibile organe pentru transplant.

Într-un asemenea context devine tot mai puternică ispita eutanasiei, adică ispita de a pune stăpânire pe moarte provocând-o anticipat şi punând capăt astfel « cu blândeţe » vieţii proprii sau a altuia. În realitate, ceea ce ar putea părea logic şi uman, văzut în profunzime se prezintă absurd şi inuman. Ne aflăm aici în faţa uneia dintre simptomele cele mai alarmante ale « culturii morţii », care înaintează mai ales în societăţile de bunăstare, caracterizate de o mentalitate utilitaristă ce face să pară prea împovărător şi insuportabil numărul crescând al pesoanelor şn vârstă şi infirme. Ele sunt foarte adesea izolate de familie şi de societate, care se organizează aproape exclusiv pe baza criteriilor de eficienţă productivă, conform cărora o viaţă marcată de o incapacitate ireversibilă este lipsită de orice valoare.

65. Pentru o judecată morală corectă asupra eutanasiei, este necesară în primul rând o definire clară a ei. Prin eutanasie în sens strict trebuie înţeleasă o acţiune sau o omisiune care prin natura sa şi în intenţie provoacă moartea cu scopul de a elimina orice durere. « Eutanasia se situează, deci, la nivelul intenţiilor şi al metodelor folosite ».[76]

Trebuie făcută distincţia între aceasta şi decizia de a renunţa la aşa-numita « încrâncenare terapeutică », adică la anumite intervenţii medicale care nu mai sunt adecvate la situaţia reală a bolnavului, pentru că sunt de acum disproporţionate faţă de rezultatele ce s-ar putea spera sau pentru că sunt prea apăsătoare pentru el şi pentru familia sa. În aceste situaţii, când moartea se prevede iminantă şi inevitabilă, se poate în conştinţă « renunţa la tratamente care ar provoca doar o prelungire precară şi chinuitoare a vieţii, dar fără a întrerupe îngrijirile normale datorate bolnavului în cazuri de acest fel ».[77] Există, cu siguranţă, obligaţia morală de a se îngriji şi de a se face îngrijit, dar această obligaţie trebuie confruntată cu situaţiile concrete; trebuie deci cântărit dacă mijloacele terapeutice aflate la dispoziţie sunt în mod obiectiv proporţionate faţă de perspectivele de ameliorare. Renunţarea la mijloace extraordinare sau disproporţionate nu echivalează cu sinuciderea sau cu eutanasia; ea exprimă mai degrabă acceptarea condiţiei umane în faţa morţii.[78]

În medicina modernă dobândesc o importanţă aşa-numitele « îngrijiri paliative », destinate să facă mai suportabilă suferinţa îm faza finală a bolii şi să asigure în acelaşi timp pacientului o însoţire umană adecvată. În acest context se ridică, printre altele, problema licităţii recurgerii la diferite tipuri de analgezice şi sedative pentru a uşura durerea bolnavului, atunci când aceasta comportă riscul de a-i scurta viaţa. Într­adevăr, dacă poate fi considerat vrednic de laudă acela care acceptă de bună voie să sufere renunţând la intervenţii împotriva durerii pentru a-şi păstra luciditatea deplină şi a participa, dacă este credincios, în mod conştient la Domnului, un astfel de comportament « eroic » nu trebuie considerat obligatoriu pentru toţi. Deja Pius al XII-lea afirmase că este licită suprimarea durerii cu ajutorul narcoticelor, chiar şi cu consecinţa de a limita conştiinţa şi de a scurta viaţa, « dacă nu există alte mijloace şi dacă, în împrejurările date, aceasta nu împiedică împlinirea altor îndatoriri religioase morale ».[79] Într-adevăr, în acest caz, moartea nu este voită sau urmărită, chiar dacă pentru motive raţionale omul se expune la riscul ei: pur şi simplu se urmăreşte cedarea eficientă a durerii, recurgându-se la analgezicele puse la dispoziţie de medicină. Totuşi « muribundul nu trebuie privat de conştiinţa se sine fără motiv grav »[80] » apropiindu-se de moarte, oamenii trebuie să fie în măsură să-şi poată împlini obligaţiile morale şi familiale şi mai ales trebuie să se poată pregăti pe deplin conştienţi pentru întâlnirea definitivă cu Dumnezeu.

O dată făcute aceste distincţii, în conformitate cu Magisteriul Predecesorilor mei[81] şi în comuniune cu Episcopii Bisericii catolice, confirm că eutanasia este o gravă violare a Legii lui Dumnezeu, întrucât este o ucidere deliberată, inacceptabilă moralmente, a unei persoane umane. Această doctrină este întemeiată pe legea naturală şi pe Cuvântul lui Dumnezeu scris, este transmisă de Tradiţia Bisericii şi este învăţată de Magisteriul ordinar şi universal.[82]

O atare perspectivă, în funcţie de împrejurări, comportă răutatea proprie sinuciderii sau omuciderii.

66. Or, sinuciderea este întotdeauna moralmente inacceptabilă, ca şi omuciderea. Tradiţia Bisericii a respins-o întotdeauna ca pe o algere rea în mod grav.[83] Deşi anumite condiţionări psihologice, culturale şi sociale pot impinge la săvârşirea unui gest care contrazice atât de radical înclinarea spre viaţă înnăscută în fiecare, atenuând sau anulând responsabilitatea subiectivă, sinuciderea, sub aspect obiectiv, este un act grav immoral, deoarece comportă refuzul iubirii faţă de sine şi renunţarea la îndatoririle de dreptate şi de caritate faţă de aproapele, faţă de diferitele comunităţi din care face parte omul şi faţă de societate în ansamblul ei.[84] În nucleul său cel mai profound, ea constituie un refuz al suveranităţii absolute a lui Dumnezeu asupra vieţii şi a morţii, proclamată astfel în rugăciunea străvechiului înţelept din Israel: “Tu stăpâneşti peste viaţă şi peste moarte; duci până la porţile locuinţei morţilor şi iar ridici” (Înţ 16,13; cf. Tob 13,2).

A se face părtaş la intenţia sinucigaşă a altuia şi a-l ajuta s-o realizeze prin aşa-zisa “sinucidere asistată” înseamnă a se face colaborator, şi uneori protagonist, al unei nedreptăţi care nu poate fi niciodată justificată, chiar dacă ar fi cerută: “Nu este niciodată licit – scrie cu surprinzătoare actualitate sfântul Augustin – să-l ucizi pe altul: chiar dacă el ar voi-o, ba hiar dacă ar cere-o pentru că, atârnat între viaţă şi moarte, imploră să fie ajutat să-şi elibereze sufletul care luptă împotriva legăturilor trupului şi vrea să se desprindă de ele; nu este licit nici atunci când bolnavul n-ar mai fi în stare să trăiască”.[85] Chiar dacă nu este motivată de refuzul egoist de a se încărca de existenţa cuiva eitanasia trebuie numită o falsă milă, ba chiar o « pervertire » îngrijorătoare a ei: într-adevăr, adevărata “compătimire » îl face pe om solidar cu durerea celuilalt, nu-l suprimă pe acela a cărui suferinţă n-o poţi suporta. Şi cu atât mai pervers apare gestul eutanasiei dacă este săvârşit de aceia care – cum ar fi rudele – ar trebui să-l asiste cu răbdare şi iubire pe cel apropiat lor sau de aceia care – cum ar fi medicii -, prin specificul profesiunii lor, ar trebui să-l îngrijească pe bolnav chiar şi în condiţiile terminale cele mai grele.

Alegerea eutanasiei devine mai gravă atunci când se manifestă ca o omucidere pe care ceilalţi o practică asupra unei personae care n-a cerut-o în nici un fel şi care nu şi­a dat niciodată vreun consimţământ la ea. Se ajunge apoi la culmea arbitariului şi a nedreptăţii atunci când unii, medici sau legislatori, îşi arogă puterea de a decide cine trebuie să trăiască şi cine trebuie să moară. Se reproduce astfel ispita din Eden: a deveni ca Dumnezeu “cunoscând binele şi răul” (cf. Gen 3,5). Dar numai Dumnezeu are puterea de a da moarte sau viaţă: “Eu sunt cel care dă moartea şi cel care dă viaţa” (Dt 32,39; cf. 2 Rg 5,7; 1 Sam 2,6). El îşi foloseşte întotdeuna puterea numai după un plan de înţelepciune şi de iubire. Când omul uzurpă această putere, subjugat de o logică de stupiditate şi de egoism, o foloseşte în mod inevitabil spre nedreptateşi spre moarte. Astfel, viaţa celui mai slab este pusă în mâinile celui mai tare; în societate se pierde simţul dreptăţii şi este minată la rădăcină încrederea reciprocă, fundamental oricărei relaţii autentice între persoane.

67. Dimpotrivă, cu totul diferită este calea iubirii şi a adevăratei milostiviri, pe care o impune umanitatea oastră comună şi pe care credinţa în Cristos Răscumpărătorul, mort şi înviat o luminează cu noi motivaţii. Cererea care izvorăşte din inima omului în înfruntarea supremă cu suferinţa şi moartea, mai ales când este tentat să se închidă în disperare şi parcă să se nimicească în ea, este mai ales cerere de întovărăşire, de solidaritate şi de sprijin în încercare. Este cerere de ajutor pentru a continua să spere atunci când toate speranţele omeneşti dispar. După cum a amintit Conciliul Vatican II, “în faţa morţii, enigma condiţiei umane îşi atinge culmea” pentru om; şi totuşi “instinctual inimii sale îl face să se îngrozească de o dstrugere totală şi de o dispariţie definitivă şi să le respingă. Sămânţa veşniciei pe care o poată în sine, neputându-se reduce la materie, se răzvrăteşte împotriva morţii”.[86]

Această repulsie firească în faţa morţii şi această sămânţă de speranţă de nemurire sunt luminate şi duse la împlinire de credinţa creştină şi oferă participarea la biruinţa lui Cristos Înviat: este biruinţa Aceluia care, prin moartea sa răscumpărătoare, l-a eliberat pe om de moarte – “plata păcatului” (Rom 6,23) şi l-a dăruit pe Duhul Sfânt, chezăşie de înviere şi viaţă (cf. Rom 8,11). Certitudinea nemuririi viitoare şi speranţa învierii făgăduite aruncă o lumină nouă asupra misterului suferinţei şi al morţii şi revarsă în cel credincios o forţă extraordinară pentru a se încredinţa planului lui Dumnezeu.

Apostolul Paul a exprimat această noutate în termenii apartenenţei totale faţă de Domnul care îmbrăţişează orice condiţie umană: “Nimeni dintre noi nu trăieşte pentru sine şi nimeni nu moare pentru sine. Căci dacă trăim, pentru Domnul trăim, şi dacă murim, pentru Domnul murim. Aşadar, fie că trăim, fie că murim, ai Domnului suntem” (Rom 14,7-8). A muri pentru Domnul înseamnă a-şi trăi moartea ca act suprem de ascultare faţă de Tatăl (cf. Fil 2,8), acceptând întâlnirea ei în « ceasul » voit şi ales de El (cf. In 13,1), singurul care poate spune când s-a împlinit drumul pământesc. A trăi pentru Domnul înseamnă a recunoaşte şi că suferinţa, deşi rămâne în sine un rău şi o încercare, poate întotdeauna deveni izvor de bine. Devine astfel dacă este trăită din iubire şi cu iubire, în participare – prin dar gratuit al lui Dumnezeu şi prin liberă alegere personală – la însăşi suferinţa lui Cristos răstignit. În acest fel, cel care îşi trăieşte suferinţa în Domnul este făcut mai pe deplin asemenea lui (cf. Fil 3,10 ; 1 Pt 2,21) şi este asociat în mod intim la lucrarea lui răscumpărătoare în favoarea Bisericii şi a omenirii.[87] Aceasta este experienţa Apostolului, pe care orice persoană care suferă este chemată să o retrăiască: “Acum mă bucur de suferinţele mele pentru voi şi împlinesc, în trupul meu, ceea ce lipseşte pătimirilor lui Cristos, pentru Trupul lui, adică Biserica” (Col 1,24).

Ttrebuie să ascultăm de Dumnezeu mai mult decât de oameni” (Fapte 5,29): legea civilă şi legea morală

68. Una dintre caracteristicile actualelor atentate împotriva vieţii omeneşti – după cum am mai spus-o în repetate rânduri – este tendinţa de a se pretinde pentru ele o legitimare juridică, de parcă ar fi drepturi pe care statul, cel puţin în anumite condiţii, ar fi dator să le recunoască cetăţenilor, şi, prin urmare, tendinţa de a se pretinde săvărşirea lor cu asistenţa sigură şi gratuită a medicilor şi a lucrătorilor sanitari.

Adesea se consideră că viaţa celui care încă nu s-a născut sau care este grav handicapat este un bine relativ: după o logică proporţionalistă sau pur contabilă, ea ar trebui confruntată şi pusă în balanţă cu alte lucruri. Şi se consideră de asemenea că numai acela care se află în situaţia respectivă şi este personal implicat în ea poate cântări corect valorile aflate în joc: în consecinţă, numai el poate decide în privinţa moralităţii alegerii sale. De aceea, statul, în interesul convieţuirii civile şi al armoniei sociale, ar trebui să respecte această alegere, ajungând până la acceptarea avortului şi a eutanasiei.

Alteori se consideră că legea civilă nu poate pretinde ca toţi cetăţenii să trăiască la un nivel de moralitate mai ridicat decât acela pe care ei înşişi îl recunosc şi îl împărtăşesc. De aceea legea ar trebui să exprime întotdeauna opinia şi voinţa majorităţii cetăţenilor şi să le recunoască, cel puţin în anumite cazuri extreme, şi dreptul la avort şi la eutanasie. De altfel, interzicerea şi pedepsirea avortului şi a eutanasiei în astfel de cazuri ar duce inevitabil – se spune – la o sporire a practicilor ilegale: iar acestea n-ar mai fi supuse controlului social necesar şi s-ar săvârşi fără siguranţă medicală adecvată. Se mai pune întrebarea şi dacă susţinerea unei legi ce nu se poate aplica în mod concret nu înseamnă, la urma urmelor, şi subminarea autorităţii oricărei alte legi.

În sfârşit, opiniile mai radicale ajung să susţină faptul că, într-o societate modernă şi pluralistă, ar trebui să i se recunoască fiecărei persoane deplina autonomie de a dispune de viaţa proprie şi de viaţa celor încă nenăscuţi: n-ar fi, aşadar, de competenţa legii să aleagă între diferitele opinii morale şi, cu atât mai puţin, să pretindă a impune una anume în detrimentul celorlalte.

69. În orice caz, în cultura democratică a timpului nostru s-a răspândit larg părerea după care orânduirea juridică a unei societăţi ar trebui să se mărginească la înregistrarea şi acceptarea convingerilor majorităţii şi să se construiască numai pe baza acelor valori morale pe care majoritatea le recunoaşte şi le trăieşte. Dacă apoi se consideră că un adevăr comun şi obiectiv este în realitate inaccesibil, respectarea libertăţii cetăţenilor – care într-un regim democratic sunt consideraţi adevăraţi suverani – ar cere ca, la nivel legislativ, să se recunoască autonomia fiecărei conştiinţe şi deci, în stabilirea normelor care în orice caz sunt necesare convieţuirii sociale, să se ia drept unic reper voinţa majorităţii, oricare ar fi aceasta. Astfel, orice om politic, în acţiunea sa, ar trebui să separe clar sfera conştiinţei private de cea a comportamentului public.

Se înregistrează, prin urmare, două tendinţe, în aparenţă diametral opuse. Pe de o parte, indivizii revendică pentru ei înşişi cea mai completă autonomie morală de alegere şi cer ca statul să nu-şi însuşească şi să nu impună nici o concepţie etică, ci să se limiteze la a garanta spaţiul cel mai amplu cu putinţă fiecăruia, singura limită externă fiind grija de a nu leza spaţiul de autonomie la care are dreptul şi oricare alt cetăţean. Pe de altă parte, se consideră că, în exercitarea funcţiilor publice şi profesionale, respectarea libertăţii de alegere a celorlalţi impune fiecăruia să renunţe la convingerile proprii pentru a se pune în slujba oricărei solicitări pe care legile o recunosc şi o tutelează, acceptând drept unic criteriu moral pentru exercitarea funcţiilor proprii ceea ce este stabilit de aceste legi. Astfel, responsabilitatea persoanei este transferată asupra legii civile, printr-o abdicare de la propria conştiinţă morală cel puţin în sfera acţiunii politice.

70. Rădăcina comună a tuturor acestor tendinţe este relativismul etic, ce caracterizează o parte atât de mare a culturii contemporane. Nu puţini sunt aceia care consideră că un astfel de relativism este o condiţie a democraţiei, întrucât numai el ar garanta toleranţa, respectul reciproc dintre persoane şi aderarea la deciziile majorităţii, în timp ce normele morale considerate obiective şi obligatorii ar duce la autoritarism şi la intoleranţă.

Însă tocmai problematica respectării vieţii are darul să arate câte echivocuri şi contradicţii, însoţite de teribile consecinţe practice, se ascund în această poziţie.

Este adevărat că istoria înregistrează cazuri în care s-au comis crime în numele „adevărului”. Dar crime nu mai puţin grave şi negări radicale ale libertăţii s-au comis şi se comit şi în numele „relativismului etic”. Atunci când o majoritate parlamentară ori socială decretează legitimitatea suprimării – chiar dacă numai în anumite condiţii – a vieţii umane înainte de naştere, nu ia oare aceasta o decizie „tiranică” faţă de fiinţa omenească cea mai slabă şi mai lipsită de apărare? Conştiinţa universală reacţionează pe drept cuvânt în faţa crimelor împotriva umanităţii care au constituit experienţe atât de triste în secolul nostru. Oare aceste crime ar înceta da a mai fi crime dacă, în loc de a fi comise de tirani fără scrupule, ar fi legitimate de consensul popular?

În realitate, democraţia nu poate fi îndulcită până la a fi transformată într-un surogat al moralităţii sau într-o panacee al imoralităţii. Într-un mod fundamental, ea este o „orânduire” şi, ca atare, un instrument, nu un scop.

Caracterul ei „moral” nu este automat, ci depinde de conformitatea cu legea morală căreia trebuie să i se supună, la fel ca şi oricare alt comportament uman: depinde, aşadar, de moralitatea scopurilor pe care le urmăreşte şi de mijloacele de care se foloseşte. Dacă astăzi se înregistrează un consens aproape universal asupra valorii democraţiei, acest lucru trebuie considerat un „semn al timpurilor” pozitiv, după cum a subliniat-o adesea şi Magisteriul Bisericii.[88] Dar valoarea democraţiei stă în picioare sau se prăbuşeşte prin valorile pe care le întrupează şi le promovează: fundamentale şi imprescriptibile sunt în mod sigur demnitatea fiecărei persoane umane, respectarea drepturilor ei intangibile, precum şi stabilirea „binelui comun” drept scop şi criteriu regulator al vieţii publice.

La baza acestor valori nu pot sta provizorii şi schimbătoare „majorităţi” de opinie, ci numai recunoaşterea unei legi morale obiective care, ca „lege naturală” înscrisă în inima omului, este punct de referinţă normativă a legii civile înseşi. Când, datorită unei tragice întunecări a conştiinţei colective, scepticismul ar ajunge să pună la îndoială până şi principiile fundamentale ale legii morale, însăşi orânduirea democratică s-ar clătina din temelii, reducându-se la un pur mecanism de reglementare empirică a diverselor interese aflate în opoziţie.[89]

S-ar putea gândi cineva că şi o astfel de funcţie, în lipsă de ceva mai bun, trebuie apreciată, pentru că realizează pacea socială. Chiar dacă recunoaştem o oarecare aparenţă de adevăr într-o astfel de evaluare, e greu să nu vedem că, fără o ancorare morală obiectivă, nici democraţia nu poate asigura o pace stabilă, cu atât mai mult cu cât pacea care nu se măsoară după valorile demnităţii fiecărui om şi ale solidarităţii dintre toţi oamenii este adesea iluzorie. Într-adevăr, chiar şi în regimurile cu participare democratică, reglementarea intereselor are loc adesea în avantajul celor mai puternici, aceştia fiind cei mai pricepuţi în a manevra nu numai pârghiile puterii, ci şi formarea consensului. Într-o astfel de situaţie, democraţia ajunge cu uşurinţă o vorbă goală.

71. E neapărată nevoie, aşadar, pentru viitorul societăţii şi pentru dezvoltarea unei democraţii sănătoase, să fie redescoperită existenţa unor valori umane şi morale esenţiale şi native, ce izvorăsc din însuşi adevărul fiinţei umane şi exprimă şi tutelează demnitatea persoanei: prin urmare valori pe care nici un individ, nici o majoritate şi nici un stat nu le vor putea crea, modifica sau nimici vreodată, ci vor trebui doar să le recunoască, să le respecte şi să le promoveze.

Trebuie reluate, în acest sens, elementele fundamentale ale viziunii raporturilor dintre legea civilă şi legea morală aşa cum sunt propuse de Biserică, dar care fac parte şi din patrimoniul marilor tradiţii juridice ale omenirii.

Desigur, menirea legii civile e diferită şi de sferă mai limitată faţă de aceea a legii morale. Totuşi „în nici un mediu de viaţă legea civilă nu se poate substitui conştiinţei şi nici nu poate dicta norme pentru aspecte ce-i depăşesc competenţa,”[90] care este aceea de a asigura binele comun al persoanelor prin recunoaşterea şi apărarea drepturilor lor fundamentale, prin promovarea păcii şi moralităţii publice.[91] Menirea legii civile constă în garantarea unei convieţuiri sociale bine orânduite în dreptate adevărată, ca toţi „să putem duce o viaţă senină şi liniştită, cu toată evlavia şi cuviinţa” (1 Tim 2,2). Tocmai de aceea legea civilă trebuie să asigure pentru toţi membrii societăţii respectarea anumitor drepturi fundamentale, pe care persoana le are prin naştere şi pe care orice lege pozitivă trebuie să le recunoască şi să le garanteze. Cel dintâi şi fundamental între toate este dreptul inviolabil la viaţă al oricărei fiinţe umane nevinovate. Dacă autoritatea publică poate uneori să renunţe la a reprima anumite lucruri ce ar provoca, o dată interzise, un prejudiciu mai grav,[92] ea nu poate nicidecum accepta totuşi să legitimeze, ca drept al indivizilor – chiar dacă aceştia ar constitui majoritatea în societate – lezarea altor persoane prin nerespectarea unui drept al lor atât de fundamental cum este dreptul la viaţă. Tolerarea legală a avortului sau a eutanasiei nu poate în nici un fel să invoce pentru a se justifica respectarea conştiinţei celorlalţi, tocmai pentru că societatea are dreptul să se apere împotriva abuzurilor ce se pot săvârşi în numele conştiinţei şi sub pretextul libertăţii.[93]

În enciclica Pacem in terris, Ioan al XXIII-lea amintise în acest sens: „În epoca modernă realizarea binelui comun îşi află indicaţia de fond în drepturile şi îndatoririle persoanei. De aceea principalele sarcini ale autorităţilor publice constau în primul rând în recunoaşterea, respectarea, armonizarea, apărarea şi promovarea acelor drepturi şi în a contribui la facilitarea îndeplinirii îndatoririlor respective. „Ocrotirea domeniului intangibil al drepturilor persoanei umane şi facilitarea îndeplinirii acesteia constituie funcţia esenţială a oricărei puteri publice”. De aceea, orice act al autorităţilor publice care implică fie o nerecunoaştere, fie o violare a acestor drepturi este un act ce se opune propriei lor raţiuni de a fi şi rămâne, în virtutea acestui fapt, lipsit de orice valoare juridică.”[94]

72. În continuitate cu întreaga tradiţie a Bisericii se află şi învăţătura cu privire la necesitatea conformităţii legii civile cu legea morală, aşa cum apare ea şi în enciclica citată a lui Ioan al XXIII-lea: „Autoritatea e postulată de ordinea morală şi provine de la Dumnezeu. Prin urmare, atunci când legile sau autorizările date de ea sunt în opoziţie cu această ordine şi deci în opoziţie cu voinţa lui Dumnezeu, ele nu au putere să oblige conştiinţa […]; într-un astfel de caz, dimpotrivă, autoritatea încetează să mai fie autoritate şi degenerează în samavolnicie”.[95] Aceasta este învăţătura limpede a sfântului Toma de Aquino, care scrie printre altele: „Legea umană e lege în măsura în care e conformă cu raţiunea corectă şi astfel derivă din legea veşnică. Însă atunci când o lege contravine raţiunii, se numeşte lege nedreaptă: într-un astfel de caz ea de fapt încetează de a mai fi lege şi devine mai degrabă un act de violenţă.”[96] Şi mai departe: „Orice lege dată de oameni are menirea de lege în măsura în care derivă din legea naturală. Dacă, însă, se opune în vreo privinţă legii naturale, ea nu mai este lege, ci stricarea legii.”[97]

Or, cea dintâi şi imediată aplicare a acestei învăţături priveşte legea umană care nu recunoaşte dreptul fundamental la viaţă pe care îl are fiecare om. Astfel legile care, prin avort şi eutanasie, legitimează suprimarea directă a unor fiinţe umane nevinovate se află în totală şi iremediabilă contradicţie cu dreptul inviolabil la viaţă propriu tuturor oamenilor şi neagă, în felul acesta, egalitatea tuturor în faţa legii. S-ar putea obiecta că lucrurile stau altfel cu eutanasia, atunci când aceasta este solicitată în deplină cunoştinţă de cauză de subiectul interesat. Dar un stat care ar legitima o astfel de solicitare şi i-ar autoriza realizarea s-ar găsi în situaţia de a legaliza un caz de sinucidere-omucidere, împotriva principiilor fundamentale ale nedispunerii de viaţă şi ale ocrotirii oricărei vieţi nevinovate. În acest fel se favorizează o scădere a respectului faţă de viaţă şi se deschide calea spre comportamente ce distrug încrederea în relaţiile sociale.

Legile care autorizează şi favorizează avortul şi eutanasia se ridică deci în mod radical nu numai împotriva binelui individului, ci şi împotriva binelui comun şi, deci, sunt total lipsite de validitate juridică autentică. Căci nerecunoaşterea dreptului la viaţă, tocmai pentru că duce la suprimarea persoanei în slujba căreia societatea îşi are raţiunea de a fi, este ceea ce se opune în modul cel mai deschis şi ireparabil posibilităţii de înfăptuire a binelui comun. În consecinţă, atunci când o lege civilă legitimează avortul sau eutanasia, ea încetează, prin însuşi acest fapt, să mai fie o adevărată lege civilă care să oblige moralmente.

73. Avortul şi eutanasia sunt aşadar crime pe care nici o lege umană nu poate pretinde să le legitimeze. Legi de acest fel nu numai că nu creează nici o obligaţie pentru conştiinţă, ci, dimpotrivă determină obligaţia gravă şi precisă de a li se împotrivi prin obiecţia de conştiinţă.

Încă de la începuturile Bisericii, propovăduirea apostolică i-a educat pe creştini în spiritual datoriei de a asculta de autorităţile publice legitim constituite (cf. Rom 13,1-7; 1 Pt 2,13-14), dar totodată a atras atenţia cu fermitate că «trebuie să ascultăm de Dumnezeu decât de oameni» (Fapte 5,29). Încă în Vechiul Testament referitor la ameninţări împotriva vieţii, găsim un exemplu grăitor de rezistenţă împotriva poruncii nedrepte a autorităţii. Faraonului, care poruncise să fie daţi la moarte toţi nou-născuţii de parte bărbătească, i s-au opus moaşele evreilor. Ele «nu au făcut cum le poruncise regele Egiptului şi i-ai lăsat în viaţă pe prunci» (Exod 1,17). Dar să observăm motivul profund al acestui comportament al lor: «Moaşele s-au temut de Dumnezeu». Tocmai din ascultarea faţă de Dumnezeu – căruia singur i se cuvine acea teamă care este recunoaşterea suveranităţii lui absolute – se nasc puterea şi curajul de a opune rezistenţă legilor nedrepte ale oamenilor. Este puterea şi curajul acelora care sunt gata să meargă la închisoare sau să fie ucişi cu sabia având certitudinea că «în aceasta stă răbdarea şi credinţa sfinţilor» (Ap 13,10).

Deci, în cazul unei legi în mod intrinsec nedrepte, cum este aceea care admite avortul sau eutanasia, nu este în nici un fel îngăduit să ne conformăm ei, ici să luăm parte la o campanie de opinie în favoarea unei astfel de legi, nici să-i acordăm sufragiul propriului vot ».[98]

O problemă deosebită de conştiinţă s-ar putea ivi în cazurile în care un vot parlamentar ar fi determinant pentru favorizarea unei legi mai restrictive, menite adică să restrângă numărul avorturilor autorizate, în alternativă cu o lege mai permisivă deja învigoare sau supusă la vot. Astfel de cazuri nu sunt rare. Într-adevăr, se înregistrează faptul că, în vreme ce în unele părţi ale lumii continuă campaniile pentru introducerea de legi în favoarea avortului, susţinute adesea de puternice organisme internaţionale, în alte naţiuni – mai ales în cele care au făcut deja amara experienţă a unor astfel de legislaţii permisive – se arată semne de răzgândire. În asemenea cazuri, când nu se poate evita sau abroga total o lege împotriva avortului, un parlamentar a cărui opoziţie personală absolută faţ[ de avort este clară şi cunoscută tuturor îşi poate oferi în mod licit sprijinul unor propuneri menite să limiteze daunele unei astfel de legi şi să-i diminueze efectele negative pe planul culturii şi al moralităţii publice. Făcând astfel, el nu colaborează ilicit la o lege nedreaptă, ci face o încercare legitimă .i necesară de a-i limita aspectele criminale.

74. Introducerea unor legislaţii nedrepte îi pune adesea pe oamenii corecţi din punct de vedere moral în faţa unor dificile probleme de conştiinţă în materie de colaborare, căci trebuie să-şi afirme dreptul de a nu fi constrânşi să participe la acţiuni moralmente rele. Uneori alegerile care e impun sunt dureroase şi pot cere sacrificarea unor situaţii profesionale dobândite sau renunţarea la perspective legitime de avansare în carieră. În alte cazuri se poate întâmpla ca îndeplinirea unor acţiuni în sine indiferente sau chiar pozitive, prevăzute în cadrul unor legislaţii în mod global nedrepte, să îngăduie salvarea de vieţi omeneşti ameninţate. Pe de altă parte, există temeri justificate că disponibilitatea de a împliniu astfel de acţiuni nu numai că ar scandaliza şi ar favoriza slăbirea opoziţiei necesare faţă de atentatele împotriva vieţii, ci ar şi duce pe nesimţite la acceptarea tot mai mare a unei legi permisive.

Pentru a lumina această dificilă problemă morală, trebuie să facem apel la principiile generale asupra colaborării la acţiuni rele. Creştinii, ca şi toţi oamenii de bunăvoinţă, sunt chemaţi, în virtutea unei grave şndatorir de conştiinţă, să nu colaboreze la acele practici care, deşi admise de legislaţia civilă, sunt în opoziţie cu Legea lui Dumnezeu. Într-adevăr, din punct de vedere moral nu este niciodată îngăduită colaborarea la rău. O astfel de colaborare se realizează atunci când acţiunea săvârşită, fie prin natura ei, fie prin înfăţişarea oe care dobândeşte într-un context concret, se califică drept participare directă la un act împotriva vieţii omeneşti nevinovate sau ca o împărtăşire a intenţiei imorale a agentului principal. Această colaborare nu poate fi nicidecum justificată, nici invocând respectarea libertăţii altora, nici pretinzând că legea civilă o prevede şi o cere : căci pentru actele pe care fiecare personal le săvârşeşte există o răspundere morală căreia nu i se poate sustrage nimeni niciodată şi pentru care fiecare va fi judecat de Dumnezeu însuşi (cf. Rom 2,6 ; 14,12).

Refuzul de a participa la comiterea unei nedreptăţi este nu numai o îndatorire morală, ci şi un drept omenesc fundamental. Dacă nu ar fi aşa, persoana umană ar fi constrânsă să îndeplinească o acţiune în mod intrinsec incompatibilă cu demnitatea ei şi astfel însăţi libertatea ei, al c[rei sens şi scop autentic rezidă în orientarea spre adevăr şi bine, ar fi radical compromisă. Este vorba, deci, de un drept esenţial care, ca atare, ar trebui prevăzut şi ocrotit de însăşi legea civilă. În acest sens, posibilitatea de a refuza participarea la faza de consultare, pregătire şi execuţiea unor asemenea acte împotriva vieţii ar trebui să fie asigurată medicilor, lucrătorilor sanitari şi celor cu răspundere din instituţiile spitaliceşti, din clinici şi din centrele de îngrijire. Cei care recurg la obiecţia de conştiinţă trebuie să fie scutiţi nu numai de sancţiuni penale, ci şi de orice daune pe plan legal, disciplinar, economic şi profesional.

« Iubeşte-l pe aproapele tău ca pe tine însuţi » : (Lc 10,27) : « promovează » viaţa

75. Poruncile lui Dumnezeu ne învaţă calea vieţii. Preceptele morale negative, adică acelea ce declară moralmente inacceptabilă alegerea unei anumite acţiuni, au o valoare absolută pentru libertatea umană: ele sunt valabile întotdeauna şi în toate împrejurările, fără excepţii. Atară că alegerea unor anumite comportamente este radical incomparabilă cu iubirea faţă de Dumnezeu şi cu demnitatea persoanei, create după chipul lui: o asemenea alegere, prin urmare, nu poate fi răscumpărată de nici o intenţie bună şi de nici o consecinţă ; ea se află în opoziţie ireductibilă cu comuniunea dintre persoane, contrazice hotărârea fundamentală de orientare a vieţii proprii spre Dumnezeu.[99]

Deja în acest sens preceptele morale negative au o foarte importantă funcţie pozitivă : acel « nu » pe care îl cer necondiţionat indicălimita sub care omul liber nu poate coborî şi, totodată, indică minimul pe care acesta trebuie să-l respecte şi de lacare trebuie săpornească pentru rostirea unor nenumărate «da»-uri care să-i umple treptat întregul orizont al binelui (cf. Mt 5,48). Poruncile, mai ales preceptele morale negative, sunt începutul şi cea dintăi etapă necesară a drumului spre libertate: «Cea dintâi libertate – scrie sfântul Augustin – constă în a fi lipsiţi de fărădelegi [...] cum ar fi omuciderea, adulterul necurăţia, furtul, înşelăciunea, sacrilegiul şi aşa mai departe. Când cineva începe să nu mai aibă aceaste fărădelegi (şi nici un creştin nu trebuie să le aibă), începe să ridice capul spre libertate, dar acesta nu este decât începutul libertăţii, nu libertatea desăvârşită ».[100]

76. Porunca « să nu ucizi » stabileşte deci punctul de plecare al unui drum de adevărată libertate, care ne duce la promovarea activă a vieţii şi la dezvoltarea anumitor atitudini şi comportamente în slujba ei : făcând aceasta ne exercităm responsabilitatea faţă de persoanele încredinţate nouă şi ne arătăm, în fapte şi în adevăr, recunoştinţa faţ[ de Dumnezeu pentru marele dar al vieţii (cf. Ps 139/138, 13-14).

Creatorul a încredinţat viaţa omului grijii responsabile a acestuia, nu ca să dispună de ea în mod arbitrar, ci ca să o păstreze cu înţelepciune şi să o administreze cu fidelitate plină de iubire. Dumnezeul Legământului a încredinţat viaţa fiecărui om celuilalt om, fratele lui, după legea reciprocităţii lui a da şi a primi, a dăruirii de sine şi a primirii celuilalt. La plinirea timpurilor, întrupându-se şi dându-şi viaţa pentru om, Fiul lui Dumnezeu a arătat la ce înălţime şi la ce profunzime poate ajunge aceastălege a reciprocităţii. Prin darul Duhului său, Cristos dă conţinuturi şi semnificaţii noi legii reciprocităţii, încrediţării omului altui om. Duhul, care este făuritor de comuniune în iubire, creează între oameni o nouă fraternitate şi solidaritate, adevărat reflex al misterului de dăruire şi primire reciprocă prin Sfânta Treime. Acelaşi Duh devine legea cea nouă , care le dăruieşte credincioşilor puterea şi le solicită responsabilitatea pentru a trăi reciproc dăruirea de sine şi primirea celuilalt, participând la însăşi iubirea lui Isus Cristos şi după măsura Lui.

77. De această lege nouă este însufleţită şi plăsmuită şi porunca «să nu ucizi». Pentru creştin, aşadar, ea implică în definitiv imperativul de a respecta, de a iubi şi de a promova viaţa oricărui frate, după exigenţele şi dimensiunile iubirii lui Dumnezeu în Isus Cristos. «El şi-a dat viaţa pentru noi; aşadar şi noi suntem datori să ne dăm viaţa pentru fraţi.» (aIn 3,16).

Porunca « să nu ucizi », şi în conţinuturile ei pozitive de respectare, iubire şi promovare a vieţii omeneşti, îl obligă pe orice om. Într-adevăr, ea răsună în conştiinţa morală a fiecăruia ca un ecou de nesuprimat al legământului originar dintre Dumnezeu Creatorul şi om; poate fi cunoscută de toţi cu lumina raţiunii şi poate fi păzită prin lucrarea tainică a Duhului care, suflând încotro vrea (cf. In 3,8), ajunge la fiecare om care trăieşte în această lume şi îl implică.

Este aşadar, slujire de iubire acest serviciu pe care toţi suntem chemaţi să-l asigurăm aproapelui nostru, ca viaţa lui să fie apărată şi promovată întotdeauna, dar mai ales când este mai slabă sau ameninţată. Este o grijă nu numai personală, ci şi socială, pe care cu toţii trebuie să o cultivăm, a.ezând respectarea necondiţionată a vieţii omeneşti la baza unei societăţi reînnoite.

Ni se cere să iubim şi să cinstim viaţa fiecărui om şi să lucrăm cu statornicie şi curaj pentru ca în timpul nostrum, străbătut de prea multe semn de moarte, să se instaureze în cele din urmă o nouă cultură a vieţii, rod al culturii adevărului şi a iubirii.

CAPITOLUL IV

MIE MI-AŢI FĂCUT

PENTRU O NOUĂ CULTURĂ A VIEŢII OMENEŞTI

« Voi sunteţi poporul pe care şi l-a dobândit Dumnezeu ca săproclame faptele sale minunate » (1 Pt 2,9) : poporul vieţii şi pentru viaţă

78. Biserica a primit Evanghelia ca vestire şi izvor de bucurie şi de mântuire. A primit-o în dar de la Isus, trimis de Tatăl « ca să ducă vestea cea bună săracilor » (Lc 4,18). A primit-o prin apostolii trimişi de El în lumea întreagă (cf. Mc 16,15 ; Mt 28,19-20). Născută din această acţiune evanghelizatoare, Biserica simte răsunşnd în ea, zi de zi, cuvântul Apostolului: « Vai mie de nu voi vesti Evanghelia ! » (1 Cor 9,16). Căci « evanghelizarea – după cum scria Paul al VI-lea – este harul şi chemarea Bisericii, identitatea ei cea mai profundă. Biserica există pentru a evangheliza ».[101]

Evanghelizarea este o acţiune globală şi dinamică ce angajează Biserica în participarea ei la misiunea profetică, preoţească şi regească a Domnului Isus. De aceea, ea comportă dimensiunile nedespărţite ale vestirii, celebrării şi slujirii carităţii. Este un act profund eclezial, care îi implică pe toţi diferiţii lucrători ai Evangheliei, fiecare după carismele şi slujirea sa.

La fel este şi când este vorba despre vestirea Evangheliei vieţii, parte integrantă din Evanghelia care este Isus Cristos. Aceasta este Evanghelia pe care o slujim, susţinuţi de conşti]a că am primit-o în dar şi că suntem trimişi să o proclamăm în întreaga omenire «până la marginile pământului» (Fapte 1,8). Avem de aceea sentimentul smerit şi recunosc[tor că suntem poporul vieţii şi pentru viaţă şi astfel ne înfăţişăm tuturor.

79. Suntem poporul vieţii pentru că Dumnezeu, în iubirea sa gratuită, ne-a dăruit Evanghelia vieţii şi de această Evanghelie am fost transformaţi şi mântuiţi. Am fost recuceriţi de «autorul vieţii» (Fapte 3,15) cu preţul Sângelui său preţios (cf. 1 Cor 6,20; 7,23; 1 Pt 1,19), şi prin baia botezului am fost altoiţi pe El (cf. Rom 6,4-5; Col 2, 12) ca nişte ramuri care îşi trag seva şi rodnicia din unicul trunchi (cf. In 15,5). Reînnoiţi lăuntric de harul Duhului, «Domnul şi de viaţă dătătorul», am devenit un popor pentru viaţă şi suntem chemaţi să ne comportăm ca atare.

Suntem trimişi: a fi în slujba vieţii nu este pentru noi o laudă, ci o datorie ce se naşte din conştiinţa că suntem «poporul pe care Dumnezeu şi l-a dobândit ca să proclame faptele sale minunate» (1 Pt 2,9). În drumul nostru suntem călăuziţi şi susţinuţi de legea iubirii: iubire al cărei izvor şi model este Fiul lui Dumnezeu făcut om, care «murind a dat viaţă lumii».[102]

Suntem trimişi ca popor. Sarcina de a sluji viaţa este a tuturor şi a fiecăruia în parte. Este o răspundere propriu-zis «eclezială», care cere acţiunea concertată şi generoasă a tuturor membrilor şi a tuturor articulaţiilor comunităţii creştine. Sarcina comunitară nu elimină şi nici nu diminuează răspunderea individuală, căci porunca Domnul i se adresează fiecăruia creându-i să se “facă aproapele» oricărui om: « Mergi şi fă şi tu asemenea » (Lc 10, 37).

Toţi împreună ne simţim datori să vestim Evanghelia vieţii, să o celebrăm în liturgie şi în întreaga noastră existenţă, să o slujim prin diferite iniţiative şi structuri de susţinere şi promovare.

« Ceea ce am văzut şi auzit vă vestim şi vouă » (1 In 1,3) : vestirea Evangheliei vieţii

80. « Ceea ce era de la început, ceea ce am auzit, ceea ce am văzut cu ochii noştri, ceea ce am privit şi mâinile noastre au pipăit, Cuvântul vieţii [...] vă vestim şi vouă, ca să aveţi împărtăşire cu noi » (1 In 1,1.3). Isus este unica Evanghelie : nu avem altceva de spus şi de mărturisit.

Vestirea lui Isus este vestirea vieţii. Într-adevăr, El este « Cuvântul vieţii » (1In 1,1). În El « viaţa s-a arătat » (1 In 1,2) ; El însuşi este « viaţa veşnică, ce era la Tatăl şi s-a făcut văzută nouă » (ibid). Această viaţă, prin darul Duhului, a fost împărtăşită omului. Orşnduită în vederea vieţii plenare, a « vieţii veşnice », şi viaţa pământească a fiecăruia îşi dobândeşte sensul deplin.

Luminaţi de această Evanghelie a vieţii, simţim nevoia să o proclamăm şi să o mărturisim în noutatea surprinzătoare ce o caracterizează : deoarece se identifică cu Isus însuşi, aducătorul a toat[ noutatea[103] şi învingătorul « vechiului » ce derivă din păcat şi duce la moarte,[104] Evanghelia aceasta întrece orice aşteptare a omului şi dezvăluie la ce înălţimi sublime este ridicată, prin har, demnitatea persoanei. Astfel o contemplă sfântul Grigore de Nyssa : « Omul, care, între fiinţe, nu face doi bani, care este pulbere, iarbă , zădărnicie, odată înfiat de Dumnezeul universului, devine apropiat al acestei Fiinţe, a cărei desăvârşire şi măreţie n-o poate nimeni vedea, asculta şi înţelege. Cu ce cuvânt, gând sau elan al minţii se va putea preamări îmbelşugarea acestui har ? Omul îşi depăşeşte firea : din muritor devine nemuritor, din pieritor nepieritor, din efemer veşnic, din om devine Dumnezeu ».[105]

Recunoştinţa ş bucuria pentru nemăsurata demnitate a omului ne îndeamnă să împărtăşim tuturor acest mesaj : « ceea ce am văzut şi am auzit vă vestim şi vouă, ca şi voi să aveţi împărtăşire cu noi » (1 In 1,3). Este necesar să facem ca Evanghelia vieţii să ajungă la inima fiecărui om şi să o ducem în ungherele cele mai ascunse ale întregii societăţi.

81. Înainte de toate trebuie vestit miezul acestei Evanghelii. Este vestire a unui Dumnezeu viu apropiat, care ne cheamă la o comuniune profundă cu El şi ne deschide la speranţa sigură a vieţii veşnice; este afirmare a legăturii de nezdruncinat ce intervine între persoană, viaţ[ şi corporalitatea ei; este prezentare a vieţii omene.ti ca viaţă de relaţie, dar al lui Dumnezeu, rod şi semn al iubirii lui ; este proclamre a realţiei extraordinare a lui Isus cu fiecare om, ce permite recunoaşterea în fiecare chip uman a chipului lui Cristos; este indicare a « dăruirii de sine » ca menire şi loc de realizare deplină a propriei libertăţi.

În acelaşi timp, trebuie arătate toate consecinţele acestei Evanghelii, ce se pot rezuma astfel : viaţa omenească, dar preţios al lui Dumnezeu este sacră şi inviolabilă şi, de aceea, îndeosebi avortul provocat şi eutanasia sunt absolut inacceptabile ; viaţa omului nu numai că nu trebuie suprimată, ci ea trebuie ocrotită cu toată atenţia şi dragostea; iaţa îşi află sensul în iubirea primită şi dăruită, orizont în care î.i ating deplinul adevăr sexualitatea şi procrearea umană; în această iubire şi suferinţa şi moartea au un sensşi, cu toate că taina ce le învăluierămâne, ele pot deveni evenimente aducătoare de mântuire; respectul faţ[ de viaţă care ca ştinţa şi tehnica să-l aibă mereu învedere pe om şi dezvoltarea lui integrală; întreaga societate trebuie să respecte şi să promoveze demnitatea fiecărei persoane umane, în orice clipă şi condiţie a vieţii acesteia.

82. Pentru a fi cu adevărat un popor în slujba vieţii trebuie, cu statornicie şi curaj, să prezentăm aceste lucruri de la prima vestire a Evangheliei âi, apoi, în cateheză şi în diferitele forme de propovăduire, în dialogul personal şi în orice acţiune educativă. Educatorilot, şnvăţătorilor, cateheţilor şi teologilor le revine sarcina să sublinieze raţiunile antropologice pe care se bazează respectarea oriărei vieţi omeneşti. Astfel, aducând şnainte ochilor tuturora originala şi strălucitoarea noutate a Evangheliei vieţii îi vom putea ajuta pe toţi să descopere şi în lumina raţiunii şi a experienţei cum mesajul creştinîl luminează deplin pe om precum şi semnificaţia fin]ei şia existenţei lui ; vom găsi preţioase puncte de întălnire şi de dialog şi cu necredincioşii, străduindu-ne cutoţii să dăm naştere unei noi culturi a vieţii.

Înconjuraţi de galsurile cele mai potrivnice, mulţi respingând şnvăţătura sănătoasă cu privire la viaţa omului, auzim cum ni se adresează şi nouă implorarea sfântului Paul către Timotei : « vesteşte cuvântul, stăruie cu timp şi fără timp, sfătuieşte, mustră, îndeamnă, cu toată răbdarea şi învţătura » (2 Tim 4,2). Acest îndemn trebuie să răsune cu putere deosebită în inima acelora care, în Biserică, iau mai direct parte, într-un fel sau altul, la misiunea ei de « învăţătoare» a adevărului. Să răsune în primul rând pentru noi, Episcopii : nouă în primul rând ni se cere să fim vestitori neobosiţi ai Evangheliei vieţii nouă ne este încredinţată sarcina de a veghea la transmiterea integrală şi fidelă a învăţăturii reluate în această Enciclică şi de a lua măsurile cele mai potrivite pentru a-i feri pe credincioşi de orice învăţătură contrară ei. Trebuie să avem o grijă[ deosebită ca în facultăţile teologice, în seminarii şi în diferitele instituţii catolice să fie răspândită, ilustrată şi aprofundată cunoaşterea .nvăţăturii sănătoase.[106] Îndemnul sfântului Paul să răsune pentru toţi teologii, pentru păstori şi pentru atâţia alţii care lucrează în domeniul învăţământului catehezei şi formării conştiinţelor; conştienţi de rolul ce le revine, să nu-.i ia niciodată grava răspundere de a trăda adevărul şi de a-şi trăda propria misiune, expunând idei personale contrare Evanghelie vieţii aşa cum o prezintă cu fidelitate şio interpretează Magisteriul Bisricii.

În vestirea acestei Evanghelii nu trebuie să ne fie teamă de ostilitate şi nepopularitate, respingând orice compromis şi ambiguitate care ne-ar conforma cu mentalitatea lumii acesteia (cf. Rom 12,2). Trebie să fim în lume, dar nu ai lumii (cf. In 15,19 ; 17,6), cu puterea ce ne vine de la Cristos, care prin moatea şi învierea sa a birit lumea (cf. In 16,33).

« Te laud pentru că m-ai făcut o făptură atât de minunată » (Ps 139/138, 14) : celebrarea Evangheliei vieţii

83. Trimişi în lume ca « popor pentru viaţă », vestirea noatră tebuie să devină şi o adevărată celebrare a Evangheliei vieţii. Tocmai această celebrare, prin puterea evocatoare a gesturilor, simbolurilor şi riturilor sale, trebuie să devină loc preţios şi semnificativ de transmitere a frumuseţii şi măreţiei acestei Evanghelii.

În acest scop, este urgent să cultivăm, la noi şi la alţii, o privire contemplativă .[107] Aceasta se naşte din credinţa în Dumnezeul vieţii, care l-a creat pe fiecare om ca pe o făptură minunată (cf. Ps 139/138, 14). Este privirea aceluia care vede viaţa în profunzimea ei, percepându-i dimensiunile de gratuitate, de frumuse]e, de provocare la libertate îi la responsabilitate. Este privirea aceluia care nu pretinde să se fac[ stăpân pe realitate, ci o primeşte ca pe un dar, descoperind î fiecare lucru reflexul Creatorului şi în fiecare persoană chipul Lui viu (cf. Gen 1,27; Ps 8,6). Această privire nu-şi pierde încrederea în faţa celui bolnav, a celui suferind, a celui marginalizat sau în pragul morţii, se lasă interpelată de toate aceste situaţii pentru a pleca în căutarea unui sens şi, tocmai şn aceste împrejurări, se deschide spre a regăsi pe chipul oricărei persoane o chemare la confruntare, la dialog, la solidaritate.

Este timpul ca toţi să dobândimo astfel de privire, redevenind capabili, cu sufletul plin de uimire religioasă, să venerăm şi să cinstim pe orice om, aşa cum ne îndemna Paul al VI-lea într-unul din mesajele sale de Crăciun.[108] Însufleţit de această privire contemplativă, poporul nou al celor răscumpăraţi nu poate să nu izbucnască în imnuri de bucurie, de laudă şi de mulţumire pentru darul nepreţuit al vieţii, pentru misterul chemării fiec[rui om să se împărtăşească în Cristos din viaţa harului şi dintr-o existenţă de comuniune nesfârşită cu Dumnzeu Creatorul şi Tatăl.

84. A celebra Evanghelia vieţii înseamnă a-l celebra pe Dumnezeul vieţii, pe Dătătorul vieţii: ”Noi trebuie să celebrăm viaţa veşnică, din care purcede orice altă viaţă. Din ea primeşte viaţa, după capacităţile sale, orice fiinţă care are parte de vreun fel de viaţă. AceastăViaţă dumnezeiască, mai presus de orice viaţă, dăruieşte şi păstrează viaţa. Orice viaţ[ şi orice mişcare de viaţă purced din această viaţ[ ce transcende orice viaţă şi orice princiupiu de viaţă. Ei îi datorează sufletele incoruptibilitatea şi tot datorită ei trăiesc toate animalele şi plantele, care primesc o viaţ[ mai slabă. Oamenilor, fiinţe alcătuite din duh şi materie, Viaţa le dăruieşte viaţă. Dacă apoi ni se întâmplă să o părăsim, atunci Viaţa, din preplinul iubirii sale faţ[ de om, ne întoarce şi ne recheamă la sine. Nu numai atât: ne făgăduieşte să ne ducă, suflet ş trup, la viaţa desăvârşită, la nemurire. Este prea puţin dacă spunem că această viaţă este vie: este Principiu de viaţă, Izvor unic al vieţii. Orice făptură vie trebuie să o contempleşi să o laude: este Viaţa ce revarsă viaţă ».[109]

Şi noi, asemenea Psalmistului, în rugăciunea zilnică, individuală şi comunitară, îl lăudăm şi îl binecuvântăm pe Dumnezeu tatăl nostru, care ne-a ţesut în sânul mamei, ne-a văzut şi ne-a iubit înainte de a ne naşte (cf. Ps 139/138,13.15-16), şi exclamăm cu nestăvilită bucurie: « Te laud pentru că m-ai făcut o făptură atât de minunată; minunate sunt lucrările tale, Tu mă cunoşti atât de bine ! » (Ps 139/138,14). Da, « această viaţă muritoare este, în ciuda chinurilor, a întunecatelor ei taine, a suferinţelor, a caracterului ei trecător, ceva foarte frumos, o minune mereu nouă şi mişcătoare, un eveniment vrednic să fie cântat în bucurie şi în slavă ».[110] Mai mult, omul şi viaţa sa nu ne apar numai ca una dintre minunile cele mai mari ale creaţiei : omului, Dumnezeu i-a conferit o demnitate cvasi-dumnezeiască (cf. Ps 8,6-7). În orice copil care se naşte şi în orice om care trăieşte sau care moare noirecunoaştem chipul slavei lui Dumnezeu: această slavănoi o celebrăm în orice om, semn al Dumnezeului viu, icoană a luiIsus Cristos.

Suntem chemaţi să dăm glas uimirii şi recunoştinţei pentru viaţa primită în dar şi să primim, să gustăm şi sătransmitem Evanghelia vieţii nu numai prin rugăciune personală şi comunitară, ci mai ales prin celebrările anuluiliturgic. Sunt de amintit aici şn mod deosebit Sacramentele, semne eficace ale prezenţei şi ale acţiunii mântuitoare a Domnului Isus în existen]a creştină : ele îi fac pe oameni părtaşi la viaţa dumnezeiască, asigurându-le energia spiritual[ necesară înfăptuirii în adevăr deplin a semnificaţiei vieţii, suferinţei şi morţii. Datorită unei autentice redecoperiri a sensului riturilor şi unei adecvate puneri în valoare a lor, celebr[rile liturgice, mai ales cele sacramentale, vor fi mereu mai în măsură să exprime adevărul în privinţa naşterii, a vieţii, a suferinţei şi a morţii, ajutând la trăirea acestor realităţi ca participare la misterul pascal al lui Cristos mort şi înviat.

85. În celebrarea Evangheliei vieţii trebuie să ştim să apreciem şi să punem în valoare .i gesturile şi simbolurile care abundă în diferite tradiţii şi obiceiuri culturale şi populare. Sunt momente şi forme de întâlnire cu ajutorul c[rora, în diferite ţări şi culturi, se manifestă bucuria pentru o viaţă care se naşte, respectul şi apărarea oricărei existenţe umane, grija pentru cel care suferă sau se află /n nevoi, apropierea faţă de vârstnic sau faţă de muribund, împărtăşirea durerii celor în doliu, speranţa şi dorinţa de nemurire.

În această perspectivă, primind şi sugestia oferită de Cardinali în Consistoriul din 1991, propun să se sărbătorească în fiecare an în diferitele naţiuni o Zi pentru viaţă, care deja se pune în practică la iniţiativa unora dintre Conferinţele Episcopale. Este necesar ca o asemenea Zi să fie pregătită şi sărbătorită cu participarea activă a tuturor componentelor Bisericii locale. Scopul său fundamental este acela de a trezi în conştiinţe, în familii, în Biserică şi în societatea civilă recunoaşterea sensului şi valorii vieţii umane în orice moment şi stare, punând în mod deosebit în centrul atenţiei gravitatea avortului şi a eutanasiei, fără a pierde totuşi din vedere celelalte momente şi aspecte ale vieţii, care merită să fie din când în când luate în considerare cu atenţie, după cum sugerează desfăşurarea situaţiei istorice.

86. În logica cultului spiritual plăcut lui Dumnezeu (cf. Rom 12,1), celebrarea Evangheliei vieţii se cere realizată mai ales în viaţa de toate zilele trăită în iubire faţă de ceilalţi şi în dăruire de sine. Astfel, întreaga noastr[ existenţă va deveni primire autentică şi responsablă a darului vieţii şi aludă sinceră şi recunoscătoare adusă lui Dumnezeu, care ne-a făcut acest dar. Este ceea ce se întâmplă în atâtea gesturi de dăruire adesea umile şi ascunse săvârşite de bărbaţi şi femei, copii şi adulţi, tineri şi bătrâni, sănătoşi şi bolnavi.

În acest context, bogat în umanitate şi iubire, se nasc şi gesturile eroice. Ele sunt celebrarea cea mai solemnă a Evangheliei vieţii, pentru că o proclamă prin dăruirea totală de sine ; sunt manifestarea luminoasă a celui mai înalt grad de iubire, care este dăruirea vieţii pentru persoana iubită (cf. In 15,13) ; sunt participarea la misterul Crucii, în care Isus dezvăluie câtă valoare are pentru El viaţa oricărui om şi cum se realizează aceasta în plinătate prin dăruirea sinceră de sine. Dincolo de faptele răsunătoare, există eroismul vieţii zilnice, alcătuit din gesturi mari sau mici de împărtăşire, care alimentează o cultură autentică a vieţii. Printre aceste gesturi merită o apreciere deosebită dăruirea de organe, săvârşită în forme acceptabile din punct de vedere etic, pentru a oferi o posibilitate de însănătoşire şi chiar de viaţă unor bolnavi altfel lipsiţi de speranţă.

Din acest eroism al cotidianului face parte mărturia tăcută, dar cât de rodnică şi grăitoare, a « tuturor mamelor curajoase care se dedică fără rezerve familiei lor, care suferă aducându-şi pe lume copiii şi apoi sunt gata să-şi asume orice osteneală, să înfrunte orice jertfă, pentru a le transmite ce au mai bun ţn ele ».[111] În trăirea misiunii lor,nu întotdeauna aceste mame eroice găsesc sprijin în mediul lor. Dimpotrivă, modelele de civilizaţie adesea promovate şi propagate de mijloacele de comunicare nu favorizează maternitatea. În numele progresului şi al modernităţii sunt prezentate ca depăşite valorile fidelităţii, curăţiei, jertfirii, în care s-au distins şi continuă să se distingă atâtea soţii ş imame creştine... Vă mulţumim, mame eoice, pentru iubirea voastră neînvinsă ! Vă mulţumim pentru încrederea neclintită în Dumnezeu şi în iubirea lui. Vă mulţumim pentru jertfirea vieţii voastre [...]. Cristos în misterul pascal vă răspunde la darul pe care i l-aţi făcut. Într-adevăr, El are puterea să vă dea înapoi viaţa pe care i-aţi adus-o în dar ».[112]

« La ce foloseşte, fraţii mei, dacă cineva spune că are credinţă, dar nu are fapte ? » (Iac 2,14) : slujirea Evangheliei vieţii

87. În virtutea participării la misiunea regească a lui Cristos, susţinerea şi promovarea ieţii umane trebuie s[ se înfăptuiască prin slujirea carităţii, care se exprim[ în mărturia personală, în diferite forme de voluntariat, în activitatea socială şi în implicarea politică. Aceasta este o exigenţă deosebit de presantă în momentul actual, în care « cultura morţii » se opune atât de puternic « culturii vieţii » şi adesea pare s[ o domine. Dar mai înainte de acestea există un imperativ ce se naşte din ”credinţa care lucrează prin iubire » (Gal 5,6), după cum ne atrage atenţia Scrisoarea lui Iacob : « Care-i folosul, fraţii mei, dacă cineva ar zice că are credinţă, dar fapte nu ar avea ? Oare poate credinţa să-l mântuiască ? Dacă un frate sau o soră sunt lipsiţi de hrana cea de toate zilele şi unul dintre voi le-ar zice : « Mergeţi în pace ! Încălziţi-vă .i săturaţi-vă ! », dar nu le-aţi da cele de trebuimnţă trupuiuli, care-i folosul ? Astfel şi credinţa, dacă nu are fapte, este moartă în ea însăşi » (2,14-17).

În slujirea carităţii există o atitudine care trebuie să ne însufleţească şi să ne caracterizeze: trebuie să avem grijă de celălalt ca de o persoană încredinţată de Dumnezeu responsabilităţii noastre. Ca ucenici ai lui Isus suntem chemaţi să ne facem aproapele oricărui om (cf. Lc 10, 29-37), păstrând o preferinţă deosebită pentru cel care este mai sărac, singur şi lipsit. Tocmai prin ajutorul dat celui înfometat, însetat, străin, gol. Bolnav, închis – ca şi copilului încă nenăscut, bătrânului care suferă sau care este în pragul morţii – ne este dat să-l slujim pe Isus aşa cum a afirmat El însuşi : « Ori de câte ori aţi făcut acestea unuia dintre cei mai mici fraţi ai mei, mie mi-aţi făcut » (Mt 25,40). De aceea, nu putem să nu ne simţim interpelaţi şi judecaţi de cuvintele mereu actuale ale Sfântului Ioan Gură-de-Aur: « Vrei să cinsteşti trupul lui Cristos ? Nu-l trece cu vederea când este gol. Nu îl cinsti aici în biserică aşternându-i mătăsuri, ca apoi să-l nesocoteşti afară, unde suferă de frig şi de goliciune ».[113]

Slujirea carităţii faţă de viaţă trebuie să fie profund unitară : nu poate tolera unilateralisme şi discriminări, pentru c[ viaţa umană este sacră şi inviolabilă în toate fazele şi situaţiile sale ; este un bun indivizibil. Este vorba, deci, de a se îngriji de toată viaţa şi de viaţa tuturor. Mai mult, şi mai profund, trebuie mers până la înseşi rădăcinile vieţii şi ale iubirii.

Tocmai pornind de la o iubire profundă faţă de orice om s-a dezvoltat de-a lungul veacurilor o extraordinară istorie a carităţii, care a introdus în viaţa bisericească şi civilă numeroase structuri de slujire a vieţii ce trezesc admiraţia oricărui observator lipsit de idei preconcepute. Este o istorie, pe care, cu reînnoit simţ de responsabilitate, trebuie să continue să o scrie fiecare comunitate cre.tină printr-o acţiune pastorală şi socială multiplă. În acest sens, trebuie realizate forme discrete şi eficiente de însoţire a vieţii pe cale să se nască printr-un sprijin deosebit faţă de mamele care, deşi lipsite de susţinerea tatălui, nu se tem să-şi aducă pe lume copilul şi să-l educe. O grijă analoagă acordată vieţii în marginalitate sau în suferinţă, mai ales în fazele ei finale.

88. Toate acestea comportă o răbdătoare şi curajoasă activitate de educaţie care să-i solicite pe toţi şi pe fiecare să-şi ia asupră-şi povara celorlalţi (cf. Gal 6,2) ; cer o continuă promovare a voxaţiilor la slujire, mai ales printre tineri; implică realizarea unor proiecte şi iniţiative concrete, stabile şi inspirate de Evanghelie.

Multe sunt instrumentele ce trebuie puse în valoare competenţ[ şi seriozitate. La izvoarele vieţii, centrele pentru ,etodele naturale de reglementare a fertilităţii trebuie promovate ca un ajutor puternic pentru paternitatea .i maternitatea responsabilă, în care fiecare persoană, începănd cu copilul, este recunoscută şi respectată pentru ea însăşi şi fiecare alegere este însufleţită şi călăuzită de criteriul dăruirii sincere de sine. Şi consilierii matrimoniali şi familiali, prin acţiunea lor specifică de sfătuire şi prevenire, desfăşurată în lumina unei antropologii coerente cu viziunea creştină asupra persoanei, asupra cuplului şi a sexualităţii, constituie un serviciu preţios pentru a redescoperi sensul iubirii şi al vieţii şi pentru a susţine şi însoţi fiecare familie în misiunea ei de « sancuar al vieţii ». În slujba vieţii pe cale să se nascăse pun şi centrele de ajutor oferit vieţii şi casele de primire a vieţii. Datorită acţiunii lor, numeroase mame necăsătorite şi cupluri aflateîn dificultate regăsesc motivaţii şi convinegeri, află asistenţ[ şi sprijin pentru a depăşi greurtăţi şi temeri în primirea unei vieţi pe cale de a se naşte sau abia ieşite la lumină.

În faţa vieţii aflate în condiţii de dificultate, de deviere, de boală şi de marginalitate, alte instrumente – cum ar fi comunităţile de recuperare a toxico-dependenţilor, comunităţile de găzduire a minorilor sau a bolnavilor mentali, centrele de îngrijire şi de primire a bolnavilor de SIDA, cooperativele de solidaritate, mai ales pentru handicapaţi – sunt o expresie elocventă a soluţiilor pe care ştie să la inventeze caritatea pentru a da fiecăruia noi motive de speranţă şi posibilităţi de viaţă.

Apoi, când existenţa pământească se îndreaptă spre capăt, tot caritatea găseşte modalităţile cele mai oportune pentru ca bătrânii, mai ales dacă nu sunt autosuficienţi, şi a.a numiţii bolnavi terminali să se poată bucura de o asistenţă cu adevărat umană şi să primească răspunsuri adecvate la exigenţele lor, mai ales la angoasă şi la singurătate. Este de neînlocuit în aceste cazuri rolul familiilor ; dar ele pot g[si un mare ajutor în structurile sociale de asistenţ[ şi, la nevoie,în recurgerea la îngrijirile paliative, folosindu-se de serviciile sanitare şi sociale corespunzătoare, care acţionează fie în locurile publice de spitalizare şi tratament, fie la domiciliu.

Îndeosebi trebuie reconsiderat rolul spitalelor, clinicilor şi sanatoriilor : adevărata lor identitate nu este numai aceea de structuri în caresunt îngrijiţi bolnavii şi muribunzii, ci mai ales aceea de ambiente în care suferinţa, durerea şi moartea sunt recunoscute ş interpretate în semnificaţia lor umană şi specific creştină.În mod deosebit, această aidentitate trebuie să se arate limpede şi eficientă în institutele ce depind de călugări sau care sunt în vreun fel legate de Biserică.

89. Aceste structuri şi locuri de slujirea vieţii şi toate celelalte iniţiative de sprijin şi solidaritate pe care diferitele situaţii le vor putea sugera trebuie să fie însufleţite de persoanegeneroase şi disponibile, şi profund conştiente de c,t este de hotărâtoare Evanghelia vieţii pentru binele individului şi al societăţii.

Este deosebită responsabilitatea încredinţată personalului sanitar : medici, farmacişti, infirmieri, capelani, călugări şi călugăriţe, administratori ş ivoluntari. Profesia lor îi vrea ocrotitori şi slujitori ai vieţii umane. În contextul cultural şi social de astăzi, în care ştiin]a şiarta medicală riscă să-şi piardă dimensiunea etică nativă, ei pot fi uneori puternic ispitiţi să se transforme în unelte de manipulare a vieţii sau chiar în aducători de moarte. În faţa acestei ispite, responsabilitatea lor a crescut astăzi imens şi îşi găseşte inspiraţia cea mai profundă şi sprijinul cel mai puternic tocmai în intrinseca . iimprescriptibila dimensiune etică a profesiei sanitare, după cum recunoştea deja străvechiul şi mereu actualul jurământ al lui Hipocrat, care cere fiecărui medic să se implice pentru respectarea absolută a vieţii umane şia sacralităţii ei.

Respectarea absolută a fiec[rei vieţi umane nevinovate pretinde şi exercitarea obiecţiei de conştiinţă faţă de avortul provocat şi faţă de eutanasie. Provocarea morţii nu poate fi niciodată considerată ca o îngrijire medicală, nici chiar atunci când intenţia ar fi numai de a răspunde la o cerere a pacientului: înseamnă mai degrab[ negarea profesiei sanitare, care se caracterizează printr-un « da » pasionat şi statornic spus vieţii. Şi cercetare biomedicală, domeniu fascinant şi promiţător de noi mari binefaceri pentru omenire, trebuie întotdeaunasă refuze experimente, cercetări sau aplicaţii care, nerecunoscând demnitatea inviolabilă a fiinţei umane, încetează să se mai afle în slujba oamenilor şi se transformă în realităţi care, chiar dacă par a-i ajuta, îi oprimă.

90. Un rol specific sunt chemate să-l desfăşoare persoanele implicate în voluntariat: ele oferă o contribuţie preţioasă în slujba vieţii când ştiu să îmbine capacitatea profesională cu iubirea generoasă şi gratuită. Evanghelia vieţii le îndeamnă să-şi ridice sentimentele de simplă filantropie la înălţimea iubirii lui Cristos; să redobândească în fiecare zi, în mijlocul ostenelilor şi oboselii, conştiinţa demnităţii fiecărui om; să iasă în întâmpinarea nevoilor persoanelor, iniţiind – dacă este necesar – căi noi acolo unde nevoia este mai urgentă şi sunt mai slabe atenţia şi sprijinul.

Realismul tenace al carităţii cere ca Evanghelia vieţii să fie slujită şi prin forme de activitate socială şi implicare politică, apărând şi propunând valoarea vieţii în societăţile noastre tot mai complexe şi pluraliste. Indivizii, familiile, grupurile, asociaţiile au, chiar dacă sub titluri şi moduri diferite, o răspundere în activitatea socială şi în elaborarea unor proiecte culturale, economice, politice şi legislative care, în respect faţă de toţi şi conform cu logica convieţuirii democratice, să contribuie la edificarea unei societăţi în care demnitatea fiecărei persoane să fie recunoscută şi ocrotită şi viaţa tuturor să fie apărată şi promovată.

Această îndatorire le revine în mod deosebit autorităţilor publice. Chemate să slujească omul şi binele comun, ele au îndatorirea să realizeze opţiuni curajoase în favoarea viaţii, mai ales în sfera dispoziţiilor legislative. Într-un regim democratic, în care legile şi deciziile se elaborează pe baza consensului multora, se poate atenua în conştiinţa indivizilor investiţi cu autoritate simţul responsabilităţii personale. Dar nimeni nu poate abdica vreodată de la aceasta, cu atât mai mult atunci când are un mandat legislativ sau decizional care îl cheamă să răspundă, în faţa lui Dumnezeu, a propriei conştiinţe şi a societăţii întregi, de opţiuni eventual contrarii adevăratului bine comun. Deşi legile nu sunt unicul instrument pentru a apăra viaţa umană, ele au totuşi un rol foarte important şi uneori determinant în promovarea anumitor mentalităţi şi obiceiuri. Repet că o normă ce violează dreptul natural la viaţă a unui nevinovat este nedreaptă şi, ca atare, nu poate avea valoare de lege. De aceea îmi reînnoiesc cu tărie apelul faţă de toţi oamenii politici ca să nu promulge legi care, nerecunoscând demnitatea persoanei, ameninţă la rădăcină însăşi convieţuirea civilă.

Biserica ştie că, în contextul unor democraţii pluraliste, datorită unor puternice curente culturale de orientări diferite, este dificilă realizarea unei apărări legale eficiente a vieţii. Însufleţită totuşi de certitudinea că adevărul moral nu poate să nu aibă un ecou în adâncul fiecărei conştiinţe, ea îi încurajează pe oamenii politici, începând cu cei care sunt creştini, să nu se resemneze şi să realizezeopţiunile care, şinând seama de posibilităţile concrete, să ducă la retabilirea unei ordini drepte în afirmarea şi promovarea valorii vieţii. În această perspectivă trebuie subliniat că nu este suficientă eliminarea legilor nedrepte. Trebuie îndepărtate cauzele care favorizează atentatele la dresa vieţii, mai ales asigurând sprijinul oferit familiilor şi mamelor : politia familială trebuie să fie temei şi motor al tuturor politiciloe sociale. De aceea trebuie stimulate iniţiative sociale şi legislative capabile să garanteze condiţii de libertate autentică în opţiunile referiotare la paternitate şi maternitate ; este necesară şi reorientarea politicilor referitoare la muncă, la urbanism, la habitat şi la servicii, ca să se poată concilia între ele timpul de muncă şi timpul familiei şi să devină într-adevăr posibilă îngrijirea copiilor şi a bătrânilor.

91. U capitol important al politicii pentru viaţă este constituit astăzi de problematica demografică. Autorită]ile publice au desigur responsabilitatea de « a lua iniţiative spre a orienta demografia populaţiei »;[114] dar astfel de iniţiative trebuie întotdeauna să presupună şi să respecte responsabilitatea primară şi inalienabilă a soţilor şi a familiilor şi nu pot recurge la metodele care nu respectă persoana şi drepturile ei fundamentale, începând cu dreptul la viaţă al oricărei fiinţe umane nevinovate. Este deci inacceptabil din punct de vedere moral ca pentru reglementarea naşterilor să se încurajeze sau chiar să se impună folosirea unor mijloace cum ar fi contracepţia, sterilizarea şi avortul.

Cu totul altele suntcăile pentru a rezolva problema demografică : guvernele şi diferitele instituţii internaţionale trebuie în primul rând să se îngrijească de crearea unor condiţii economic, sociale, medico-sanitare şi culturale care care să le îngăduie soţilor să-şi facă opţiunile de procreare în deplină libertate şi cu adevărată responsabilitate ; ele trebuie şi să se străduiască să « potenţeze posibilităţile şi să distribuie cu mai multă echitate bogăţiile, aşa încât toţi să aibă parte înmod egal de bunurile creaţiei. Trebie găsite soluţii la nivel mondial, instaurându-se o autentică economie de comuniune şi împărtăşire a bunurilor, atât pe plan internaţional c,t şi pe plan naţional. ».[115] Aceasta este singura cale ce respectă demnitatea persoanelor şi a familiilor, precum şi autenticul patrimoniu cultural al popoarelor.

Aşadar, slujirea Evangheliei vieţii este vastă şi complexă. Ea ne apare tot mai mult ca mediu preţios şi favorabil pentru o colaborare efectivă cu fraţii din alte Biserici şi Comunităţi bisericeşti, pe linia acelui ecumenism al faptelor, pe care l-a încurajat cu autoritate Conciliul Vatican II.[116] Ea se prezintă şi ca spaţiu providenţial pentru dialogul şi colaborarea cu credincioşii altor religii şi cu toţi oamenii de bunăvoinţă : apărarea şi promovarea vieţii nu sunt monopolul nimănui, ci îndatorire şi responsabilitate a tuturor. Interpelarea care ne stă în faţă în prgul celui de-al treilea mileniu este gravă : numai o colaborare armonioasă a tuturor celor care cred şn valoarea vieţii va putea evita înfrângerea civilizaţiei, ci consecinţe imprevizibile.

« Un dar al Domnului sunt fiii, rodul pântecelui este răsplată de la El » (Ps 127/126,3) : familia – « sancuar al vieţii »

92. Înlăuntrul « poporului vieţii ş pentru viaţă » este decisivă răspunderea familiei : este o responsabilitate ce izvorăşte dinînsăşi natura ei – de a fi comunitate de viaţ[ şi de iubire, bazată pe căsătorie – şi din misiunea ei de a « ocroti, dezvălui şi împărtăşi iubirea ».[117] Este în cauză însăşi iubirea lui Dumnezeu, ai cărei colaboratori şi interpreţi sunt constituiţi părinţii în transmiterea vieţii îi educarea ei conform cu planul său de ată.[118] Este aşadar, iubirea care se face gratuitate, primire, dăruire: în familie fiecare este recunoscut, respectat şi cinstit pentru că este persoană şi, dacă cineva are mai mare nevoie, grija faţă de el este cuatăt mai intensă şi mai atentă.

Familia este implicată în întregul arc de existenţ[ al membrilor săi, de la naştere până la moarte. Ea este cu adevărat « sanctarul vieţii [...], locul în care viaţa, darul lui Dumnezeu, poate fi primită aşa cumse cuvine şi apărată de numeroasele atacuri la care este expusă, locul unde ea se poate dezvolta conform exigenţelor unei creşteri umane autentice ».[119] De aceea, este hotărâtor şi de neînlocuit rolul familiei în construirea vieţii.

Ca Biserică domestică, familia este chemată să vestească, să celebreze şi să slijească Evanghelia vieţii. Este o îndatorire ce-i priveşte în primul rând pe soţi, chemaţi să fie transmiţători ai vieţii, pe baza unei mereu reînnoite conştiinţe asupra sensului zămislirii ca eveniment în care se vădeşte că viaţa umană este un dar primit pentru a fi, la rându-i, dăruit. În procrearea unei noi vieţi p[rinţii observă, că « dacă copilul este rodul dăruirii lor reciproce de iubire, este la rându-i un dar pentru amândoi, un dar care izvorăşte din dar ».[120]

Familia îşi îndeplineşte misiunea de a vesti Evanghelia vieţii, mai ales prin educarea copiilor. Prin cuvânt şi exemplu, în relaţiile şi alegerile de fiecare zi şi prin gesturi şi semne concrete, părinţii îşi iniţiază copiii la libertatea autentică, ce se realizează în dăruirea sinceră de sine, şi cultivă în ei respectul faţ[ de celălalt, simţul de dreptate, primirea cordială, dialogul, slujirea generoasă, solidaritatea şi orice altă valoare ce ajută la trăirea vieţii ca pe un dar. Acţiunea educativă a părinţilor cre.tini trebuie să se facă slujire a credinţei copiilor şi ajutor oferit lor ca să-şi împlineasă vocaţia primită de la Dumnezeu. În misiunea educativă a părinţilor este cuprins faptul de a-şi învăţa copiii şi a le da mărturie despre adevăratul sens al suferinţei şi al morţii : o vor putea face dacă vor şti să fie atenţi la orice suferinţ[ pe care o vor întâlni în jurul lor şi, în primul rând, dacă vor şti să dezvolte atitudini de apropiere, asistenţă şi participare faţă de bolnavi şi bătrâni în mediul familial.

93. pe lângă aceasta, familia celebrează Evanghelia vieţii prin rugăciunea zilnică, individuală şi familială : prin ea îl laudă pe Domnul şi îi mulţumeşte pentru darul vieţii şi imploră lumină şi putere pentru a înfrunta momentele de dificultate şi suferinţă, fără a-şi pierde niciodată speranţa. Dar celebrarea care dă semnificaţie oricărei alte forme de rugăciune şi de cult este aceea care se exprimă în existenţa de fiecare zi a familiei, dacă este o existenţă făcută din iubire şi dăruire.

Celebrarea se transformă astfel într-o slujire a Evangheliei vieţii, care se exprimă prin solidaritate, experimentată în interiorul şi în jurul familiei cu atenţie grijulie, trează şi cordială în acţiunile mici şi smerite de fiecare zi. O expresiedeosebit de semnificativă a solidarităţii între familii este disponibilitate de a adopta sau de a lua în încredinţare copii părăsiţi de părinţii lor sau aflaţi în orice situaţie de gravă dificultate. Adevărata iubire paternă sau maternă ştie să meargă dincolo de legăturile de carne şi sânge şi să primească şi copii din alte familii, oferindu-le cele necesare pentru viaţă şi pentru dezvoltare deplină. Printre formele de adopţiune, merită propusă şi adopţiunea la distanţă care este de preferat în cazurile în care părăsirea are drept unic motiv condiţiile de mare sărăcie a familiei. Într-adevăr, printr-un astfel de tip de adopţiune, se oferă părinţilor ajutoarele necesare pentru a-şi păstra şi educa proprii copii, fără a-i dezrădăcina din mediul lor natural.

Înţeleasă ca « determinarea hotărâtă şi perseverent[ de a se implica pentru binele comun »,[121] solidaritatea se cere exercitată şi prin diferite forme de participare socială şi politică. Prin urmare, a sliji Evanghelia vieţii implică efortul familiilor, mai ales prin participarea la asociaţii adecvate, pentru ca legile şi instituţiile statului să nu lezeze în nici un fel dreptul la viaţă, de la zămislire până la moartea naturală, ci să-l apere şi să-l promoveze.

94. Un rol deosebit trebuie recunoscut bătrânilor. În timp ce în anumite culturi persoana mai înaintată în vârstă rămâne inserată în familie având un rol activ important, în alte culturi, în schimb, omul bătrân este simţit ca o povară inutilă şi este părăsit : într-un astfel de context poate apărea mai uşor ispita de a recurge la eutanasie.

Marginalizarea sau de-a dreptul respingerea bătrânilor sunt intolerabile. Lor în familie, sau cel puţin apropierea familiei de ei atunci când din cauza spaţiului restrâns de locuit sau din alte motive această prezenţă nu este posibilă, au o importanţă fundamentală în crearea unui climat de schimb reciproc şi de comunicare ce-I îmbogăţeşte pe toţi între diferitele vârste ale ieţii. Este deci important să se păstreze sau să se restabilească acolo unde s-a pierdut, un fel de act” între generaţii, aşa încât părinţii bătrâni, ajunşi la capătul drumului lor, să poată afla în copii acceptarea şi solidaritatea pe care au avut-o ei înşişi faţă de aceştia când se aflau în pragul vieţii: o cere ascultarea faţă de porunca dumnezeiască de a-ţi cinsti tatăl şi mama (cf. Ex 20, 12; Lev 19,3). Dar asta nu este tot: bătrânul nu trebuie considerat doar ca obiect de atenţie, apropiere şi slujire. Şi el are o contribuţie preţioasă de adus la Evanghelia vieţii. Datorită bogatului patrimoniu de experienţ[ acumulat de-a lungul anilor, el poate şi trebuie să fie dăruitor de înţelepciune, mărturie de speranţă şi iubire.

Dacă este adevărat că « viitorul omenirii trece prin familie »,[122] trebuie să recunoaştem că actualele condiţii sociale, economice şi culturale fac adesea mai dificilă îndatorirea familiei dea sluji viaţa. Ca să-şi poată realiza vocaţia de « sanctuar al vieţii », celulă a unei societăţi care iubeşte şi acceptă viaţa, este necesar şi urgent ca familia însăşi să fie ajutată şi sprijinită. Societăţile şi statele trebuie să le acorde întreg sprijinul, inclusiv economic, necesar pentru ca familiiile să poată răspiunde în mod mai uman propriilor probleme. Din partea ei, Biserica trebuie să promoveze neobosit o pastorală familială în stare să stimuleze orice familie să-şi redescopere şi să-şi trăiască cu bucurie şi curaj misiunea faţă de Evanghelia vieţii.

« Umbalţi ca fii ai luminii » (Ef 5,8) : pentru realizarea unei cotituri culturale

95. « Umblaţi ca fii al luminii [...] Deosebiţi ceea ce este bineplăcut Domnului şi nu vă faceţi părtaşi la faptele sterpe ale întunericului » )Ef 5,8.10-11). În contextul social de astăzi, marcat de o luptă dramatică între « cultura vieţii » şi « cultura morţii », trebuie să se maturizeze un puternic simţ critic, în stare să discearnă adevăratele valori şi exigenţe autentice.

Se impune urgent o mobilizare generală a conştiinţelor şi un efort etic comun pentru a pune în mişcare o mare strategie în favoarea vieţii. Toţi împreună trebuie să construim o nouă cultură a vieţii : nouă, adicăîn stare să înfrunte şi să rezolve problemele inedite de astăzi privitoare la viaţa omului ; nouă, pentru că este însuşită cu o convingere mai solidă şi mai activă din partea tuturor creştinilor ; nouă, pentru că este în stare să stârnească o confruntare culturală serioasă şi curajoasă cu toţi. Urgenţa acestei cotituri culturale este legată de situaţia istorică pe care o străbatem, dar se înrădăcinează în însăşi misiunea evanghelizatoare proprie Bisericii. Într-adevăr, Evanghelia tinde să « transforme dinăuntru, să reînnoiască omenirea »;[123] este ca plămada care face să dospească tot aluatul (cf. Mt 13,33), şi, ca atare, este destinată să impregneze toate culturile şi să le însufleţească din interior,[124] pentru că expeimă întregul adevăr asupra omului şi asupra vieţii lui.

Trebuie început prin reînnoirea culturii vieţii chiar în interiorul comunităţilor creştine. Prea adeseori credincioşii, chiar aceia care participă activ la viaţa eclezială, cad într-un fel de dicociere între credinţa creştină şi exigenţele ei etice faţă de viaţă, ajungând astfel la subiectivism moral şi la anumite comportamente inacceptabile. Trebuie să ne întrebăm atunci cu mare luciditate şi curaj ce cultură a vieţii este răspândită astăzi printre creştini, în familiiile, grupurile şi comunităţile diecezelor noastre. Cu multă limpezime şi hotărâre trebuie să discernem ce paşi trebuie făcuţi pentru a sluji viaţa în plinătatea adevărului ei. În acelaşi timp trebuie să promovăm o confruntare serioasă şi aprofundată cu toţi, chiar şi cu necredincioşii, asupra problemelor fundamentale ale vieţii umane, în locurile de elaborare a gândirii, ca şi în diversele medii profesionale şi acolo unde se desfăşoară existenţa zilnică a fiecărui

96. Primul pas, fundamental, pentru a realiza această cotitură culturală constă în formarea conştiinţei morale privitor la valoarea incomensurabilă şi inviolabilă a oricărei vieţi omeneşti. Este de cea mai mare importanţă redescoperirea legăturii indisolubile între viaţă şi libertate. Sunt bunuri indivizibile : unde este lezat unul, ajunge să fie lezat şi celălalt. Nu există libertate adevărată acolo unde viaţa nu este primită şi iubită ; şi nu există viaţă deplină decât în libertate. Ambele ralităţi au şi un punct de referinţă primordial şi specific care le leagă indisolubil : vocaţia la iubire. Această iubire ca dăruire sinceră de sine,[125] este sensul cel mai adevărat al vieţii şi al libertăţii persoanei.

Nu mai puţin decisivă în formare conştiinţei este redescoperirea legăturii constitutive care uneşte libertatea cu adevărul. După cum am accentuat în repetate rânduri, separarea radicală a libertăţii de adevărul obiectiv face imposibilă întemeierea drepturilor persoanei pe o bază raţională solidă .i pune premisele pentru ca în societate să se afirme arbitrarul inguvernabil al indivizilor sau totalirsmul aducător de moarte al puterii publice.[126]

Este esenţial apoi ca omul să recunoască evidenţa originară a condiţiei sale de creatură, care primeşte de a Dumnezeu fiinţa şi viaţa ca pe un dar şi îndatorire : numai admiţând această dependenţă primară a sa în fiinţă îşi poate realiza omul în plinătate viaţa şi libertatea şi în acelaşi timppoate respecta în profunzime viaţa şi libertatea oricărei alte persoane. Ai ales aici se dezvăluie faptul că « în centrul oricărei culturi stă atitudinea pe care omul o ia în faţa celui mai mare mister : misterul lui Dumnezeu ».[127] Când Dumnezeu este negat şi omul trăieşte ca şi cum El n-ar exista, sau pur şi simplu nu ţine seama de poruncile Lui, se ajunge uşor şi la negarea sau la compromiterea demnităţii persoanei umane şi a inviolabilităţii vieţii ei.

97. Formarea conştiinţei este strâns legată de acţiunea educativă, care îl ajută pe om să fie mai mult om, îl introduce tot mai profund în adevăr, îl îmdreaptă către un respect crescând faţă de viaţă, îl formează la relaţiile drepte între persoane.

Îndeosebi, este necesară educare la preţuirea valorii vieţii începănd chiar de la rădăcinile ei. Este o iluzie să crezi că se poate construi o adevărată cultură a vieţii umane dacă tinerii nu sunt ajutaţi să accepte şi să trăiască sexualitatea, iubirea şi întreaga existanţ[ conform cu adevărata lor semnificaţie şi în corelaţia intimă dintre ele. Sexualitatea, bogăţie a întregii persoane, « îşi manifestă semnificaţia profundă călăuzind persoana la dăruirea de sine în iubire ».[128] Banalizarea sexualităţii este printre principalii factori care stau la originea dispreţului faţ[ de viaţa pe cale de a se naşte : numai o iubire adevărată ştie să ocrptească viaţa. Nu se poate renunţa aşadar, la a oferi mai ales adolescenţilor şi tinerilor o autentică educaţie pentru sexualitate şi pentru iubire, o educaţie ce implică formarea pentru curăţie, ca virtute ce favorizează maturitatea persoanei şi o face capabilă să respecte semnificaţia « sponsală » a trupului.

Acţiunea de educare pentru viaţă comportă formarea soţilor pentru procrearea responsabilă. Aceasta, în adevărata ei semnificaţie, cere ca soţii să fie ascultători faţă de chemarea Domnului şi să acţioneze ca interpreţi fideli ai planului său : aceasta se realizează deschizând cu generozitate familia pentru noi vieţi şi,în orice caz, rămânând într-o atitudine de deschidere şi de slujire faţ[ de viaţă chiar şi atunci când, din motive serioase şi în respect faţ[ de legea morală, soţii decid să evite temporar sau pentru o perioadă nedeterminată o nouă zămislire. Legea morală îi obligă în orice caz să-şi stăpânească tendinţele instinctului şi ale pasiunilor şi să respecte legile biologice înscrise în persoana lor. Tocmai acest respect face legitimă, în slujba responsabilităţii în procreare, recurgerea la metode naturale de reglementare a fertilităţii : ele sunt tot mai bine precizate din punct de vedere ştiinţific şi oferă posibilităţi concrete unor opţiuni în armonie cu valorile morale. O considerare onestă a rezultatelor dobândite ar trebui să nimicească prejudecăţile ce sunt încă prea răspândite şi să-i convingă pe soţi, precum şi personalul sanitar şi de asistenţă socială, de importanţa unei formări adecvate în aceastăprivinţă.Biserica este recunoscătoare faţă de aceia care, cu sacrificii personale şi cu dăruire adesea neştiută, se implică în cercetarea şi răspândirea acestor metode, promovând totodată o educare pentru valorile morale pe care le presupune folosirea lor.

Acţiunea educativă nu poate să nu ia în consideraţie şi suferinţa şi moartea. În realitate, ele fac parte din experienţa umană şi este pe cât de zadarnică pe atât de eronată încercarea de a le ascunde sau de a le îndepărta. Dimpotrivă, fiecare om trebuie ajutat să le surprindă misterul profund în realitatea lui concretă şi aspră. Şi durerea şi suferinţa au un sens şi o valoare când sunt trăie în strânsă legătură cu iubirea primită şi dăruită. În această perspectivă, am voit să se celebreze în fiecare an Ziua Mondială a Bolnavului, subliniind » caracterulmântuitor al oferirii suferinţei, care, trăită în comuniune cu Cristos, aparţine esenţei înseşi a răscumpărării ».[129] De altfel, chiar şi moartea este cu totul altceva decât o aventură fără speranţă: este poarta existenţei care se deschide spre veşnicie şi, pentru cei care o trăiesc în Cristos, este experienţă de participare la misterul lui de moarte şi înviere.

98. În sinteză, putem spune că această cotitură culturală care este de dorit cere de la toţi curajul de a-şi asuma un nou stil de viaţă care constă în a pune la baza opţiunilor concrete – la nivel personal, familial, social şi internaţional – adevărata scară a valorilor : primatul lui « a fi » asupra lui « a avea »,[130] al persoanei asupra lucrurilor.[131] Acest stil reînnoit de viaţ[ implică .i trecerea de la indiferenţă l ainteresul faţ[ de celălalt şi de la refuz la primirea lui : ceilalţi nu sunt nişte concurenţi de care să ne apărăm, ci fraţi şi surori cu care trebuie să fim solidari ; trebuie iubiţi pentru ei înşişi ; ei ne îmbogăţesc prin însăşi prezenţa lor.

În mobilizarea pentru o nouă cultură a vieţii, nimeni nu trebuie să se simtă exclus : toţi au un rol important de îndeplinit. Alături de aceea a familiilor, este deosebit de preţioasă misiunea profesorilor şi a educatorilor. Va depinde mult de ei dacă tinerii, formaţi în spiritul unei adevărate libertăţi, vor şti să păstreze şi vor şti să crească într-o atitudine de respect şi slujire faţă de orice persoană, în familie şi în societate.

Şi intelectualii pot face mult pentru a construi o nouă cultură a vieţii umane. O îndatorire specială le revine intelectualilor catolici, chemaţi să fie prezenţi în mod activ în locurile privilegiate unde se elaborează cultura, în lumea şcolii şi a universităţii, în mediile cercetării ştiinţifice şi tehnice, în locurile creaţiei artistice şi ale reflecţiei umaniste. Nutrindu-şi inspiraţia şi acţiunea din seva curată a Evangheliei, ei trebuie să se străduiască să favorizeze o nou[ cultură a vieţii pein contribuţii serios documentate şi capabile să se impună prin valoarea lor atenţiei şi respectului tuturor. Tocmai în această perspectivă am instituit Academia Pontificală pentru Viaţă cu misiunea de « a studia, forma şi informa cu privire la principalele probleme de biomedicină .i de drept referitoare la promovarea şi la apărarea vieţii mai ales în relaţia directă pe care aceastea o au cu morala cre.tină şi cu directivele Magisteriului Bisericii ».[132] Un aport specific va trebui să vină şi de la universităţi, îndeosebi de la cele catolice, şi de la icentrele, institutele şi comitetele de bioetică.

Este mare şi gravă răspunderea lucrătorilor din domeniul mass-media, chemaţi să se implice pentru ca mesajele transmise cu atâta eficacitate să contribuie la cultura vieţii. Ei trebuie deci să prezinte exemple înalte ş nobile de viaţ[ îi să acorde spaţiu mărturiilor pozitive şi uneori eroice de iubire faţă de om: să înfăţişeze cu mare respect valorile sexualităţii şi ale iubirii, fără a se complace în ceea ce corupe .i înjoseşte demnitatea omului. În lectura realităţii, ei trebuie să refuze evidenţierea a tot ceea ce poate sugera sau agrava sentimente sau atitudini de indiferenţă, de dispreţ sau de refuz faţă de viaţă. În lectura realităţii, ei trebuie să refuze evidenţierea a tot ceea ce poate sugera sau agrava sentimente sau atitudini de indiferenţă, de disprţ sau de refuz faţă de viaţă. În fidelitatea scrupuloasă faţă de adevărul faptelor, sunt chemaţi să îmbine libertatea de informare, respectul faţ[ de orice persoană şi un profund simţ de omenie.

99. În cotitura culturală în favoarea vieţi, femeile au un spaţiu de gândire şi de acţiune unic şi fără /ndoială hotărâtor : lor le revine să se facă promotoare ale unui « nou feminism » care, fără a cădea în ispita modelelor masculinizate, să ştie să recunoască şi să exprime adevăratul geniu al feminităţii în toate manifestările vieţii sociale, acţionând pentru depăşirea oricărei forme de discriminare, de violenţă şi de exploatare.

Reluând cuvintele mesajului de încheiere al onciliuli Vatican II, adresez şi eu femeilor chemarea presantă : « reconciliaţi-i pe oameni cu viaţa ! ».[133] Voi sunteţi chemate să daţi mărturie simţului de iubire autentică, de dăruire şi de primire a celuilalt, care se realizează /n mod specific în relaţia conjugală, dar care tebuie să fie sufletul oric[rei alte relaţii interpersonale. Experienţa maternităţii favorizează la voi o sensibilitate acută pentru alţii şi totodată vă conferă o îndatorire deosebită : « Maternitatea cuptrinde o comuniune aparte cu misterul vieţii, care se maturizează în sânul femeii [...] Acest mod unic de contact cu nou; om aflat în curs de formare creează la rându-i o atitudine faţă de om – nu numai faţă de propriul copil ci faţă de om în general – ce caracterizează întreaga personalitate a femeii ».[134] Într-adevăr, mama primeşte şi poartăîn sine pe un altul, îi dă posibilitatea să crească înlăuntrul ei, îi face loc, respectându-l în alteritatea lui. Astfel, fmeia percepe şi-i învaţ[ şi pe alţii că relaţiile umane sunt autentice dacă se deschid faţ[ de primirea celeilalte persoane recunoscute şi iubite pentru demnitatea care-i derivă din faptul că este persoană şi ni din alţi factori cum ar fi utilitatea, vigoarea, inteligenţa, frumuseţea, sănătatea. Aceasta este contribuţia fundamentală pe care Biserica şi omenirea o aşteaptă de la femei. Şi este premisa de neînlocuit pentru o cotitură culturală autentică.

Un gând special aş vrea să vi-l rezerv vouă, femei care aţi recurs la avort. Biserica ştie căte condoţionări pot să fi influenţat asupra hotărârii voastre şi nu se îndoieşte că în multe cazuri a fost vorba despre o hotărâre plin[ de suferinţă, poate dramatică. Probabil că rana din sufletul vostru nu s-a închis încă. În realitate, ceea ce s-a întâmplat a fost şi rămâne profund nedrept. Dar nu vă lăsaţi copleşite de descurajare şi nu abandonaţi speranţa. Să ştiţi să înţelegeţi, mai degrabă, faptul care s-a petrecut şi să-l interpretaţi în adevărul său. Dacă încă nu aţi făcut-o, deschideţi-vă cu umilinţă şi încredere faţă de căinţă: Părintele a toată îndurarea vă aşteaptă pentru a vă oferi iertarea şi pacea sa în sacramentul Împăcării. Vă veţi da seama că nimic nu este pierdut şi veţi putea cere iertare şi copilului vostru, care acum trăieşte în Domnul. Ajutate de sfatul şi apropierea unor personae prietene şi competente, vă veţi putea afla, prin mărturia voastră izvorâtă din suferinţă, printre apărătorii cei mai elocvenţi al dreptului tuturor la viaţă. Prin angajarea voastră pentru viaţă, încununată eventual de naşterea unor noi copii şi realizată prin primirea şi atenţia faţă de cei care au mai multă nevoie de cineva care să le fie alături, veţi fi făuritoarele unui nou mod de a privi viaţa omului.

100. În acest mare effort pentru o nouă cultură a vieţii, suntem sprijiniţi şi însufleţiţi de încrederea celui care ştie că Evanghelia vieţii, ca şi Împărăţia lui Dumnezeu, creşte şi dă roade bogate (cf. Mc 4,26-29). Există, desigur, o disproporţie enormă între mijloacele numeroase şi puternice cu care sunt înzestrate forţele ce acţionează în sprijinul “culturii morţii”, şi acelea de care dispun promotorii unei “culture a vieţii şi a iubirii”. Dar noi ştim că ne putem încrede în ajutorul lui Dumnezeu, la care nimic nu este cu neputinţă (cf. Mt 19,26).

Cu această certitudine în inimă şi îmdemnat de o grijă neobosită pentru soarta fiecărui om, repet astăzi tuturor ceea ce am spus familiilor angajate în îndatoririle lor devenite dificile din cauza pericolelor ce le ameninţă:[135] este urgentă o mare rugăciune pentru viaţă, care să străbată lumea întreagă. Prin iniţiative extraordinare şi în rugăciunea obişnuită din orice comunitate creştină, din orice grup sau asociaţie, din orice familie şi din inima foecărui credincios să se înalţe o implorare pasionată către Dumnezeu. Creatorul şi iubitorul vieţii. Isus însuşi ne-a arătat prin exemplul său că rugăciunea şi postul sunt armele principale şi cele ami eficiente împotriva puterilor răului (cf. Mt 4,1-11) şi i-a învăţat pe ucenicii săi că unii diavoli nu pot fi alunagţi decât în acest fel (cf. Mc 9,29). Să regăsim, deci, umilinţa şi curajul de a ne ruga şi a posti pentru a obţine ca puterea ce vine de sus sănimicească zidurile de înşelăciune şi de minciună care ascund de ochii atător fraţi şi surori natura perversă a unor comportări şi legi ostile faţă de viaţă, şi să le deschidă inimile faţă de propuneri şi iniţiative inspirate de civilizaţia vieţii şi a iubirii.

“Acestea vi le scriem pentru ca bucuria voastră să fie desăvârşită” (1 In 1,4): Evanghelia vieţii este pentru cetatea oamenilor

101. “Acestea vi le scriem pentru ca bucuria voastră să fie desăvârşită” (1 In 1,4). Revelaţia Evangheliei vieţii ne este dată ca un bun ce trebuie împărtăşit tuturor; pentru ca toţi să fie în împărtăşire cu noi şi cu Treimea. (cf. In 1,3). Nici noi nu am putea fi în bucurie deplină dacă nu am împărtăşi această Evanghelie celorlalţi, ci am ţine-o numai pentru noi.

Evanghelia vieţii nu este exclusive pentru credincioşi: este pentru toţi. Problema vieţii şi a apărării şi promovării ei nu este numai o prerogativă a creştinilor. Chiar dacă primeşte o lumină şi o forţă extraordinară din credinţă, ea aparţine oricărei conştiinţe umane care aspiră la adevăr şi este atentă şi preocupată de soarta omenirii. Există cu siguranţ[ în viaţă o valoare sacră .i religioasă, dar ea nu-i interpelează nicidecum numai pe credicioşi: într-adevăr, este vorba despre o valoare pe care o poate percepe orice fiinţă umană, chiar şi în lumina raţiunii, şi care, de accea, îi priveşte în mod necesar pe toţi.

Prin urmare, acţiunea noastră de « popor al vieţii şi pentru viaţă » trebuie să fie interpretată corect şi primită cu simpatie. Când Biserica declară că respectul necondiţionat faţă de dreptul la viaţă al oricărei persoane nevinovate – de la zămislire până la moartea sa naturală – este unul din stâlpii pe care se întemeiază orice societate civilă, ea « vrea pur şi simplu să promoveze un Stat uman. Un Stat care să recunoască drept îndatorire primordială apărarea drepturilor fundamentale ale persoanei umane, mai ales ale celei mai slabe”.[136]

Evanghelia vieţii este pentru cetatea oamenilor. A acţiona în favoarea vieţii înseamnă a contribui la reînnoirea societăţii prin edificarea binelui comun. Aşadar, nu este posibilă construirea binelui comun fără a recunoaşte şi a ocroti dreptul la viaţă, pe care se întemeiază şi se dezvoltă toate celelalte drepturi inalenabile ale fiinţei umane. Nici nu poate avea baze solide o societate care – în timp ce afirmă valori ca demnitatea persoanei, dreptatea şi pacea – se contrazice în mod radical acceptând sau tolerând cele mai diferite forme de dispreţuire şi violare a vieţii umane, mai ales când este slabă şi marginalizată. Numai respectul faţă de viaţă poate întemeia şi garanta bunurile cele mai preţioase şi mai necesare ale societăţii, ca democraţia şi pacea.

Într-adevăr, nu poate exista o adevărată democraţie dacă nu se recunoaşte demnitatea fiecărei persoane şi nu i se respectă drepturile.

Nu poate exista nici pace adevărată, dacă nu este apărată şi promovată viaţa, după cum amintea Paul al VI-lea: « orice crimă împotriva vieţii este un atentat împotriva păcii, mai ales dacă acesta pătrunde în moravurile poporului [...] în timp ce acolo unde drepturile omului sunt realmente afirmate, recunoscute şi apărate în mod public, pacea devine atmosfera bucuroasă şi sârguincioasă a vieţii sociale ».[137]

« Poporul vieţii » se bucură să-şi poată împărtăşi cu atâţia alţii angajarea; astfel va fi tot mai numeros :poporul vieţii » şi noua cultură a iubirii şi a solidarităţii se va putea dezvolta spre adevăratul bine al cetăţii oamenilor.

ÎNCHEIERE

102. La capătul acestei enciclice, privirea se îndreaptă spontan spre Domnul Isus, « Pruncul născut pentru noi » cf. Is 9,5), pentru a contempla în El « Viaţa » care « s-a arătat »(1 In 1,2). În misterul acestei naşteri se realizează întâlnirea lui Dumnezeu cu omul şi începe drumul Fiului lui Dumnezeu pe pământ, un drum care va culmina cu dăruirea vieţii pe cruce: prin moartea sa El va învinge moartea şi va deveni pentru omenirea întreagă principiu de viaţă nouă.

Cea care a primit « Viaţa » în numele şi în folosul tuturor, a fost aria, Fecioara-Mamă, care are, deci, legături personale extreme de strânse cu Evanghelia vieţii. Consimţământul Mariei la Bunavestire şi maternitatea ei se află la izvorul Misterului Vieţii pe care Cristos a venit să o dăruiască oamenilor. (cf. In 10, 10). Prin primirea şi prin grija ei plină de atenţie faţă de viaţa Cuvântului făcut trup, viaţa omului a scăpat de osânda la moartea definitivă şi veşnică.

De aceea, Maria, « este Mama tuturor celor care renasc la viaţă, întocmai ca Biserica, al cărei model este. Este Mama acelei Vieţi din care trăiesc toţi. Născând Viaţa, i-a renăscut pe aceia care trebuiau să trăiască din această viaţă ».[138]

Contemplând maternitatea Mariei, Biserica descoperă sensul propriei sale maternităţi şi modul în care este chemată să o exprime. În acelaşi timp, experienţa maternă a Bisericii deschide perspectiva cea mai profundă pentru a înţelege experienţa Mariei ca model neasemuit de primire şi îngrijire a vieţii.

« Semn mare s-a arătat în cer: o femeie înveşmântată în soare » (Ap 12,1) ; Maternitatea Mariei şi a Bisericii 

103. Relaţia reciprocă între misterul Bisericii şi Maria se manifestă limpede în “semnul mare” descries de Apocalips: « Semn mare s-a arătat în cer: o femeie înveşmântată în soare, cu luna sub picioarele ei şi având pe cap o cunună de douăsprezece stele » (12,1). În acest semn Biserica recunoaşte o imagine a propriului său mister: cufundatăîn istorie, ea este conştientă că o transcende, întrucât constituie pe pământ “sămânţa şi începutul” Împărăţiei lui Dumnezeu.[139] Acest mister Biserica îl vede realizat în mod deplin şi exemplar în Maria. Ea este Femeia slăvită în care planul lui Dumnezeu s-a putut înfăptui în deplină perfecţiune.

“Femeia înveşmântată în soare” – subliniază Cartea Apocalipsului – “era însărcinată” (12,2). Biserica este pe deplin conştientă că poartă în sine pe Mântuitorul lumii, Cristos Domnul, şi că este chemată să-l dăruiască lumii renăscându-i pe oameni la însăşi viaţa lui Dumnezeu. Dar ea nu poate uita că această misiune a ei a fost făcută posibilă de maternitatea Mariei, care l-a zămislit şi l-a dat la lumină pe Acela care este “Dumnezeu din Dumnezeu”, “Dumnezeu adevărat din Dumnezeu adevărat”. Maria este cu adevărat Maica lui Dumnezeu, Theotớkos, în a cărei maternitate este ridicatăla cel mai înalt grad chemarea la maternitate înscrisă de Dumnezeu în orice femeie. Astfel, Maria se situează ca model pentru Biserică, chemată să fie “noua Evă”, mamă a celor ce cred, mamă a “celor vii” (cf. Gen 3,20).

Maternitatea spirituală a Bisericii nu se realizează – Biserica este conştientă şi de acest lucru – decât în mijlocul suferinţelor şi al “durerilor facerii” (Ap 12,2), adică în tensiunea continuă faţă de puterile răului; care nu încetează să străbată lumea şi să marcheze inima oamenilor, opunând rezistenţă lui Cristos: “În El era viaţa şi viaţa era lumina oamenilor; şi lumina în întuneric luminează, şi întunericul n-a cuprins-o” (In 1,4-5).

Ca şi Biserica, şi Maria a trebuit să-şi trăiască maternitatea sub semnul suferinţei: “Iată, acesta este pus […] spre semn căruia i se va zice împotrivă; şi prin însuşi sufletul tău va trece sabie, ca să se descopere gândurile din multe inimi” (Lc 2, 34-35). În cuvintele pe care, chiar în zorii existenţei Mântuitorului, Simeon le-a adresat Mariei este prefigurat sintetic acel refuz opus lui Isus şi, împreună cu El, Mariei, care îşi va atinge culmea pe Calvar. “Lângă Crucea lui Isus” (In 19,25), Maria participă la dăruirea de sine a Fiului: îl oferă pe Isus, îl dăruieşte, îl naşte definitiv pentru noi. Acel “Da” din ziua Bunei-vestiri ajunge la maturitate deplină în ziua Crucii, când pentru maria vine timpul de a-l primi şi de a-l naşte ca fiu pe orice om devenit ucenic, revărsând asupra lui iubirea răscumpărătoare a Fiului: “Atunci Isus, văzând-o pe mama sa şi pe ucenicul pe care-l iubea stand alături, i-a spus mamei sale: “Femeie, iată fiul tău!” (In 19,26).

“Balaurul s-a aşezat în faţa femeii […] ca să-l înghită pe copil când se va naşte” (Ap 12,4): viaţa ameninţată de putrile răului

104. În Cartea Apocalipsului, “semnul mare” al “femeii” (12,1) este însoţit de « un alt semn pe cer” : « un balaururiaş roşu » (12,3), care îl reprezintăpe Satana, puterea personală malefică, şi, în acelaşi timp, toate forţele răului care acţionează în istorie şi se opun misiunii Bisericii.

Şi în această privinţă maria luminează Comunitatea Credincioşilor: ostilitatea for]elor răului este, într-devăr, o opoziţie surdă care, înainte de a-I atinge pe ucenici lui Isus, se îndreaptă împotriva Mamei lui. Pentru a salva viaţa Fiului de cei care se tem de El ca de un pericol ameninţător, Maria trebuie să fugă cu copilul şi cu Iosif în Egipt (cf Mt 2,13­15).

Maria ajută astfel Biserica să devină conştientă că viaţa se află mereu în centrul unei lupte mari între bine şi rău, între lumină şi întuneric. Balaurul vrea să-l înghită pe “Pruncul abia născut” (Ap 12,4), figura lui Cristos, pe care Maria îl naşte la “plinirea timpului” (Gal 4,4) şi pe care Biserica trebuie să-l ofere necontenit oamenilor în fiferitele epoci ale istoriei. Dar într-un fel este şi gigura oricărui om, a oricărui copil, mai ales a oricărei făpturi salbe şi ameninţate, pentru că – după cum aminteşt eConciliul – “prin întruparea sa, Fiul lui Dumnezeu s-a unit într-un fel cu orice om.”[140] Tocmai în “trupul” fiecărui om, Cristos continuă să se reveleze şi să intre în comuniune cu noi, aşa încât refuzarea vieţii omului, în diferitele sale forme, este realmente refuzarea lui Cristos. Acesta este adevărul fascinant şi totodată exigent pe care Cristos ni-l dezvăluie şi pe care Biserica lui ni-l reaminteşt eneobosită: “oricine va primi pe un copil ca acesta în numele meu, pe mine mă primeşte” (Mt 18,5); “Adevăr vă spun: întrucât aţi făcut acestea unuia dintre cei mai mici fraţi ai mei, mie mi-aţi făcut” (Mt 25,40).

“Moartea nu va mai fi” (Ap 21,4): splendoarea învierii

105. Vestirea îngerului către aria este cuprinsă între aceste cuvinte liniştitoare : « Nu te teme, Marie » şi « La Dumnezeu nimic nu este cu neputinţă » (Lc 1,30.37). Într-adevăr, întreaga existenţă a Fecioarei-Mame este învăluită în certitudinea că Dumnezeu îi este alături şi o însoţeşte cu Providenţa lui Binevoitoare. Aşa este şi cu Biserica, ce îşi găseşte « adăpost »(Ap 12,6) în pustiu, locul încercării, dar şi al manifestării iubirii lui Dunmnezeu faţă de poporul său (cf. Os 2,16). Maria este cuvânt viu de mângâiere pentru Biserică în lupta ei împotriva vieţii. Arătându-ni-l pe Fiul, ea ne asigură că în El puterile morţii au fost deja învinse: « Moartea şi viaţa s-au înfruntat într-un război uimitor. Domnul vieţii era mort, dar acum este viu şi domneşte ».[141]

Mielul jertfit este viu şi poartă semnele pătimirii în splendoarea învierii. Numai El domină asupra tuturor evenimentelor istoriei: îi desface « peceţile » (cf. Ap 5, 1-10) şi afirmă, în timp şi peste timp, puterea vieţii asupra morţii. În « Noul Ierusalim », adică /n lumea cea nouă spre care tinde istoria oamenilor, « moartea nu va mai fi : nici tânguire, nici strigăt, nici durere nu vor mai fi, pentru că cele dintâi au trecut » (Ap 21,4).

Şi în timp ce, ca popor peregrin, popor al vieţii şi pentru viaţă, pă.im plini de încrederecătre « un cer nou şi un pământ nou » (Ap 21,1), ne îndreptăm privirea către Aceea care este pentru noi « semn de speranţă sigură şi de mângâiere ».[142]

O, Marie,
Auroră a lumii noi,
Mamă a celor vii,
îţi încredinţăm cauza vieţii:
priveşte, Mamă, la numărul nesfârşit
de copii ce sunt împiedicaţi să se nască,
de sărmani cărora li se amărăşte viaţa,
de victime omeneşti ale violenţei inumane,
de bătrâni şi bolnavi ucişi de indiferenţă
sau de o pretinsă milă.
Fă ca toţi aceia care cred în Fiul tău
Să ştie să vestească deschis şi cu iubire
Oamenilor din vremurilor noastre
Evanghelia vieţii.
Dobândeşte-le harul de a o primi
Ca pe un dar pururea nou,
Bucuria de a o celebra cu recunoştinţ[
În toată existenţelor
Şi curajul de a-i da mărturie
Cu stăruinţă activă, pentru a construi,
Împreună cu toţi oamenii de bunăvoinţă,
Civilizaţia adevărului şi a iubirii,
Spre lauda şi mărirea lui Dumnezeu,
Creatorul şi iubitorul vieţii.

Roma, Sfântul Petru, 25 martie, Solemnitatea Bunei-vestiri, anul 1995, al 17-lea de Pontificat.

[1] De fapt, expresia “Evanghelia vieţii” nu se află ca atare în Sfânta Scriptură. Totuşi, ea corespunde bine unui aspect esenţial al mesajului biblic.

[2] Constituţia pastorală despre Biserica în luma contemporană Gaudium et spes, 22.

[3] Cf. IOAN PAUL AL II-LEA, Enc. Redemptor hominis (4 martie 1979), nr. 10; AAS 71 (1979), 275.

[4] Cf. ibid, nr. 14; l.c., 285.

[5] Const. past. Despre Biserica în lumea contemporană Gaudium et spes, 27.

[6] Scrisoare către toţi fraţii în Episcopat privind “Evanghelia vieţii” (19 mai 1991): Insegnamenti XIV, 1 (1991), 1293-1296.

[7] Ibid., l.c., 1294.

[8] Scrisoare către familii Gratissimam sane (2 februarie 1994), 4; AAS 86 (1994), 871; trad. Rom.: Arhiepiscopia romano-catolică de Bucureşti, 1994

[9] IOAN PAUL AL II-LEA, Scris. Enc. Centesimus annus (1 mai 1991), 39; AAS 83 (1991); trad.rom.: Arhiepiscopia romano-catolică de Bucureşti.

[10] Nr. 2259.

[11] Cf. SF. AMBROZIU, De Noe, 26,94-96 : CSEL 32, 480-481.

[12] Cf. Catehismul Bisericii catolice, nn. 1867 şi 2268.

[13] De Cain et Abel, II, 10, 38: CSEL 32, 408.

[14] Cf. CONGREGAŢIA PENTRU DOCTRINA CREDINŢEI, Instr. Privind respectul vieţii umane pe cale de a se naşte şi al demnităţii procreaţiei Donum vitae (22 februarie 1987) : AAS 80 (1998), 70-102.

[15] ]. Discurs în timpul Vigiliei de rugăciune pentru cea de-a VII-a Zi Mondială a Tineretului (14 august 1993), II, 3 : AAS 86 (1994), 419.

[16] IOAN PAUL AL II-LEA, Discurs către participanţii la Colocviul de studii asupra « Dreptului la viaţă şi Europa » (18 decembrie 1987) : insegnamenti X, 3 (1987), 1446-1447.

[17] Const. Past. Despre Biserica în lumea contemporană Gaudium et spes, 36.

[18] Cf. Ibid., 16.

[19] Cf. SF. GRIGORE CEL MARE, Moralia in Job, 13, 23 : CCL 143A, 683.

[20] IOAN PAUL AL II-LEA, Enc. Redemptor hominis (4 martie 1979), 10 : AAS 71 (1979), 274.

[21] CONC. ECUM. VAT. II, Const. Past. Despre Biserica în lumea contemporană Gaudium et spes, 50.

[22] Const. Dogm. despre Revelaţia divină Dei verbum, 4.

[23] « Gloria Dei vivens homo » : Adv. Haer., IV, 20, 7 : SCh 100/2, 648-649.

[24] CONC. ECUM. VAT. II, Const. Past. Despre Biserica în lumea contemporană Gaudium et spes, 12.

[25] Confessiones, I, 1 : CCL 27, 1.

[26] hexameron, VI, 75-76 : CSEL 32, 260-261.

[27] « Vita autem hominis visio Dei » : Adv. Haer., IV, 20.7 : SCh 100/2. 648-649.

[28] Cf. IOAN PAUL AL II-LEA, Enc. Centesimus annus (1 mai 1991), 38 : AAS 83 (1991), 840-841.

[29] IOAN PAUL AL II-LEA, Enc. Sollicitudo rei socialis (30 decembrie 1987), 34 :AAS 80 (1988), 560.

[30] Const. Past. Despre Biserica în lumea contemporană Gaudium et spes, 50.

[31] Scrisoarea către Familii Gratissimam sane (2 februarie 1994), 9 : AAS 86 (1994), 878 ; cf. Pius al XII-lea, Enc. Humani generis (12 august 1950) : AAS 42 (1950), 574.

[32] ]. « Animas enim a Deo immediate creari catholica fides nos retinere iubet » : PIUS AL XII-LEA, Enc. Humani generis, ibid, (12 august 1950) : AAS 542 (1950), 575.

[33] CONC. ECUM. VATICAN II, Const. pastorală despre Biserica în lumea contemporană Gaudium et spes, 50; cf. IOAN PAUL AL II-LEA, Îndemn apostolic post-sinodal Familiaris consortio(22 noiembrie1981), 28: AAS 74 (1982), 114.

[34] Omilii, II, 1: CCSG 3,39.

[35] Vezi, de exemplu, Psalmii 22/21, 10-11 ; 71/70, 6 ; 139/138, 13-14.

[36] Expositio Evangelii secundum Lucam, II, 22-23 : CCL 14,40-41.

[37] SF. IGNATIU DE ANTIOHIA, Scrisoarea către efeseni, 7,2 ; Patres Apostolici, ed. FX FUNK, II, 82.

[38] Crearea omului, 4, PG 44,136.

[39] Cf. SF. IOAN DAMASCHIN, Dreapta credinţă, II, 12 : PG 94, 920, 922, citat în Sf. Toma d’Aquino, Summa Theologiae, I-II, Prol.

[40] PAUL AL VI-LEA, Enc. Humanae vitae (25 iulie 1968) 13: AAS 60 (1968), 489.

[41] CONGREGAŢIA PENTRU DOCTRINA CREDINŢEI, Instr. Despre respectarea vieţii umane născânde şi demnitatea procrării Donum vitae (22 februarie 1987), Introd., 5 : AAS 80 (1988), 76-77 ; cf. Catehismul Bisericii Catolice, n. 2258.

[42] Didahé, I. 1 : II, 1-2 ; V.1 e 3 : Patres Apostolici, ed. F. X. FUNK, I, 2-3, 6-9, 14-17 ; Cf. Scrisoarea lui pseudo-Barnaba, xix, 5: l.c., 90-93.

[43] Cf. Catehismul Bisericii Catolice, nn. 2263-2269; cf. Catehismul Conciliului Tridentin III, 327-332.

[44] Catehismul Bisericii Catolice, n. 2265.

[45] Cf. SF. TOMA DE AQUINO, Summa Theologiae, II-III, q. 64, a. 7, SF. ALFONS DE LIGUORI, Theologia moralis, 1. III, tr. 4, c. 1, dub. 3.

[46] Catehismul Bisericii Catolice, n. 2266.

[47] Cf. ibid.

[48] N. 2267

[49] CONC. ECUM. VAT. II, Const. dogm. Despre Biserică Lumen gentium, 12.

[50] Cf. Const. Past. Despre Biserica în lumea contemporană, Gaudium et spes, 27.

[51] Cf. CONC. ECUM. VAT.II, Const. Dogm. Despre Biserică Lumen Gentium, 25.

[52] CONGREGAŢIA PENTRU DOCTRINA CREDINŢEI, Decl. despre eutanasie Iura et bona (5 mai 1980), II : AAS 72 (1980), 546.

[53] IOAN PAUL AL II-LEA, Enc. Veritatis splendor (6 august 1993), 96 : AAS 85 (993), 1209.

[54] Gaudium et spes, 51 : « avortul ca şi infanticidul sunt crime odioase ».

[55] Cf. IOAN PAUL AL II-LEA, Scris. Ap. Mulieris dignitatem (15 august 1988), 14 : AAS 80 (1988), 1686.

[56] Scrisoarea către Familii Gratissimam sane (2 februarie 1994), 21: AAS 86 (1994), 920.

[57] CONGREGAŢIA PENTRU DOCTRINA CREDINŢEI, Declaraţie asupra avortului provocat (18 noiembrie1974), 12-13: AAS 66 (1974), 738.

[58] Donum vitae, I. 1 : AAS 80 (1988), 78-79.

[59] Ibid., l. c., 79

[60] De pildă, profetul Ieremia: “A fost uvântul Domnului către mine spunând : « Înainte să te plăsmuiesc în sânul mamei tale te-am cunoscut şi înainte să ieşi din pântece te-am sfinţit şi te-am pus profet pentru neamuri » » (1,4-5). Psalmistul, la rândul său se adresează astfel Domnului : »Pe tine m-am întemeiat din pruncie, Tu mi-ai fost sprijin din sânul mamei mele » (Ps 71/70, 6 : cf. Is 46, 3 ; Iob 10, 8-12 ; Ps 22/21, 10-11). Şi evanghelistul Luca în minunatul episod al întâlnirii dintre cele două mame, Elisabeta şi Maria, şi a celor doi fii, Ioan Botezătorul şi Isus, încă ascunşi în sânul matern (cf. 1,39-45), subliniază cum pruncul observă sosirea şi tresaltă de bucurie.

[61] Cf. Decl. Asupra avortului provocat (18 noiembrie 1974) ; AAS 66 (1974), 740-747.

[62] « Să nu dai pieirii prunul prin avort şi nici să nu-l ucizi după ce s-a născut » : V. 2., Patres Apostolici, ed. F. X. FUNK, I. 17.

[63] Apologia per i cristiani, 35 : PG 6,969.

[64] Apologeticum, IX, 8: CSEL 69, 24.

[65] Cf. Enc. Casti connubii (31 decembrie1930), II: AAS 22 (1930), 562-592.

[66] ].Cuvântare la Uniunea medico-biologică : “Sf. Luca” (12 noiembrie 1944): Discorsi radiomessaggi (VI (1944-1945), 191 ; cf. Cuvântare la Uniunea Catolică Italiană a oaşelor (29 octombrie 1951), II : AAS 43 (1951), 838.

[67] Enc. Mater et magistra (15 mai 1961), 3 : AAS 53 (1961), 447

[68] gaudium et spes, 51.

[69] Cf. Can 2350, §1.

[70] Codul de Drept Canonic, can. 1398; cf. de asemenea Codul Canoanelor Bisericilor Orientale, can,. 1450 § 2.

[71] Cf. Ibid., can. 1329; de asemenea Codul Canoanelor Bisericilor Orientale, can. 1417.

[72] Cf. Cuvântare către Juriştii Catolici Italieni (9 decembrie 1972): AAS 64 (1972), 777; Enc. Humanae vitae (25 iulie 1968), 14 : AAS 60 (1968), 490.

[73] Cf. Lumen gentium, 25.

[74] CONGREGAŢIA PENTRU DOCTRINA CREDINŢEI, Donum vitae (22 februarie 1987), I.3 : AAS 80 (1988), 80.

[75] Carta drepturilor familiei (22 octombrie 1983), art. 4b, Tipografia Poliglotta Vaticana, 1983.

[76] CONGREGAŢIA PENTRU DOCTRINA CREDINŢEI, Decl. Privind eutanasia Iura et bona (5 mai 1980), II : AAS 72 (1980), 546.

[77] Ibid., l.c., 551.

[78] Cf. Ibid.

[79] Discurs către un grup internaţional de medici (24 februarie 1957). III : AAS 49 (1957). 147 ; cf. CONGREGAŢIA PENTRU DOCTRINA CREDINŢEI, Decl. Privind eutanasia Iura et bona. III : AAS 72 (1980). 547-548.

[80] PIUS AL XII-LEA, Discurs către un grup internaţional de medici (24 februarie 1957), III : AAS 49 (1957), 145.

[81] Cf. PIUS AL XII-LEA, Discurs către un grup internaţional de medici (24 februarie 1957), III : AAS 49 (1957), 129-147 ; CONGREGAŢIA SFÂNTULUI OFICIU, Decretum de directa insontium occisione (2 decembrie 1940) : AAS 32(1940), 553-554 ; PAUL AL VI-LEA, Mesaj la televiziunea franceză : « Orice viaţă este scară » (27 ianuarie 1971) : Insegnamenti IX (1971), 57-58 ; Discurs la International College of Surgeons (1 iunie 1972 : AAS 64 (1972), 432-436 ; CONCILIUL VATICAN II, Constituţia pastorală privind Biserica în lumea contemporană iGaudium et spes, 27.

[82] Cf. Lumen gentium, 25.

[83] Cf. SF. AUGUSTIN, De civitate Dei I, 20: CCL 47, 22; Sf. Toma de Aquino, Summa Theologiae, II-II, q. 6. a. 5.

[84] Cf. CONGREGAŢIA PENTRU DOCTRINA CREDINŢEI, Decl. privind euthanasia Iura et bona (5 mai 1980), I: AAS 72 (1980), 545; Catehismul Bisericii Catolice, nn. 2281-2283.

[85] Epistula 204, 5: CSEL 57, 320.

[86] Gaudium et spes, 18.

[87] Cf. IOAN PAUL AL II-LEA, Scris. Ap. Salvifici doloris (11 februarie 1984), 14-24: AAS 76 (1984), 214-234.

[88] Cf. IOAN PAUL AL II-LEA, Enc. Centesimus annus (1 mai 1991), 46 ; PIUS AL XII-LEA, Mesaj radiofonic de Crăciun (24 decembrie 1944) : AAS 37 (1945), 10-20.

[89] Cf. IOAN PAUL AL II-LEA, Enc. Veritatis splendor, 97 şi 99.

[90] CONGREGAŢIA PENTRU DOCTRINA CREDINŢEI, Instr. Privind respectarea vieţii umane care se naşte şi demnitatea procreării Donum vitae (22 februarie 1987), III: AAS 80 (1988), 98.

[91] Cf. CONC. ECUM. VAT. II. Decl cu privire la libertatea religioasă Dignitatis humanae, 7.

[92] Cf. SF. TOMA DE AQUINO, Summa theologiae, II-II, p. 96, a.2.

[93] Cf. Dignitatis humanae, 7.

[94] Enc. Pacem in terris (11 aprilie 1963). II: AAS 55 (1963). 273-274; citatul interior este luat din mesajul radiodifuzat de la Rusalii 1941 al lui Pius al XII-lea: AAS 33 (1941). 200. P eaceastă temă, enciclica se referă într-o notă la PIUS AL XI-LEA, Enc. Mit brennender Sorge (14 martie 1937) : AAS 29 (1937), 159 ; Enc. Divini Redemptoris (19 martie 1937). III : AAS 29 (1937), 79 ; PIUS AL XII-LEA, Mesaj radiodifuzat de Crăciun (24 decembrie 1942) : AAS 35 (1943), 9-24.

[95] Pacem in terris, l. C., 271.

[96] Summa theologiae, I-II, q. 93, a. 3 ad 2 um.

[97] Ibid., I-II, q. 95. a. 2. Sfântul Toma îl citeazăpe Sfântul Augustin: “Non videtur esse lex, quae iusta non fuerit”, De libero arbitrio, I, 5, 11 : PL 32, 1227.

[98] CONGREGAŢIA PENTRU DOCTRINA CREDINŢEI, declaraţie cu privire la avortul provocat (18 noiembrie 1974), 22 : AAS 66 (1974), 744.

[99] Cf. Catehismul Bisericii catolice, nn. 1753-1755 ; IOAN OAUL AL II-LEA, Enc. Veritatis splendor (6 august 1993), 81-82: AAS 85 (1993).

[100] In Iohannis evangelium Tractatus, 41, 10: CCL 36, 363; cf. IOAN PAUL AL II-LEA, Veritatis splendor,13.

[101] Îndemnul apostolic Evangelii nuntiandi (8 decembrie 1975), 14: AAS 68 (1976), 13.

[102] Cf. Liturghierul roman, Rugăciunea celebrantului înainte de Sfânta Împărtăşanie.

[103] Cf. SF. IRINEU: “Omnem novitatem attulit, semetipsum afferens, qui fuerat annuntiatus”, Adversus haereses, IV, 34, 1: Sch 100/2, p. 846-847.

[104] Cf. SF. TOMA DE AQUINO: « Peccator inveterascit, recedus a novitate Christi », In Psalmos Davidis lectura, 6, 5.

[105] Despre fericiri, Predica VII : PG 44, 1280.

[106] Cf. IOAN PAUL AL II-LEA, Veritatis splendor, 116.

[107] Cf. IOAN PAUL AL II-LEA, Enc. Centesimus annus, 37.

[108] Cf. Mesaj cu ocazia Crăciunului 1967: AAS 60 (1968), 40.

[109] PSEUDO DIONISIE AEROPAGITUL, Despre numele dumnezeieşti, VI, 1-3: PG 3, 856-857.

[110] PAUL AL VI-LEA, Gând la moarte, Institutul Paul al Vi-lea, Brescia, 1988, p. 24.

[111] IOAN PAUL AL II-LEA, Omilie la beatificarea lui Isidor Bakanja, Elisabetta Canori Mora şi Gianna Beretta Molla (24 aprilie 1994) : L’Osservatore Romano, 25-26 aprilie 1994, p. 5.

[112] Ibid.

[113] Omilie la Matei L, 3: PG 58, 508.

[114] Catehismul Bisericii Catolice, n. 2372.

[115] IOAN PAUL AL II-LEA, Cuvântare la a patra Conferinţă Generală a Episcopilor Latino-Americani, Santo Domingo, (12 octombrie 1992), 15: AAS 85 (1993), 819.

[116] Cf. Decretul despre ecumenism Unitatis redintegratio, 12; Const. past. Despre Biserica în lumea contemporană Gaudium et spes, 90.

[117] IOAN PAUL AL II-LEA, Îndemnul apostolic post-sinodal Familiaris Consortio (22 noiembrie 1981), 17: AAS 74 (1982), 100.

[118] Gaudium et spes, 50.

[119] IOAN PAUL AL II-LEA, Enc. Centesimus annus (1 mai 1991), 39 : AAS 83 (1991), 842.

[120] IOAN PAUL AL II-LEA, discurs către participanţii la al VII_lea Simpozion al Episcopilor Europeni pe tema : « Atitudinile contemporane în faţa naşterii şi a morţii : o provocare pentru evanghelizare » (17 octombrie 1989), n.5 : Insegnamenti XII, 2 (1989), p. 945. Tradiţia biblică prezintă copiii tocmai ca un dar al lui Dumnezeu (cf. Ps 127/126,3) şi ca un semn de binecuvântare pentru omul care merge pe căile lui Dumnezeu (cf. Ps 128/127,3-4).

[121] IOAN PAUL AL II-LEA, Sollicitudo rei socialis (30 decembrie 1987), n. 38 : AAS 80 (1988), 565-566.

[122] IOAN PAUL AL II-LEA, Îndemnul post-sinodal Familiaris consortio (22 noiembrie 1981), 85 : AAS 74 (1982), 188.

[123] PAUL AL VI-LEA, Îndemnul aposolic Evangelii nuntiandi (8 decembrie 1975), 18 : AAS 68 (1976), 17.

[124] Cf. ibid., 20, l.c., 18.

[125] Cf. Gaudium et spes, 24.

[126] Cf. enc. Centesimus annus, 17 ; enc. Veritatis splendor, 95, 101.

[127] Centesimus annus, 24.

[128] Înd. Apost. Familiaris consortio (22 noiembrie 1981), 37 : AAS 74 (1982), 128.

[129] Scrisoarea de instituire a Zilei Mondiale a Bolnavului (13 mai 1992), 2 : Insegnamenti XV, 1 (1992), 1410.

[130] Cf. Gaudium et spes, 35 ; PAUL AL VI-LEA, enc. Populorum progressio (26 martie 1967), 15 : AAS, 59 (1967), 265.

[131] Cf. IOAN PAUL AL II-LEA, Scrisoarea către familii Gratissimam sane (2 febr. 1994), 13: AAS 86 (1994), 892.

[132] IOAN PAUL AL II-LEA, Motu proprio Vitae mysterium (11 febr. 1994), 4: AAS 86 (1994), 386-387.

[133] Mesajele Conciliului adresate omenirii (8 dec. 1965) : Către femei.

[134] IOAN PAUL AL II-LEA, Scris. Apost. Mulieris dignitatem (15 aug. 1988), 18 : AAS 80 (1988), 1696.

[135] Cf. Scrisparea către Familii Gratissimam sane, 5.

[136] IOAN PAUL AL II-LEA, Cuvântare către participanţii la Congresul de studiu despre « Dreptul la viaţă şi Europa » (18 dece. 1987) : Insegnamenti X, 3 (1987), 1446.

[137] Mesaj pentru Ziua Mondială a Păcii 1977 : AAS (1977), 711-712.

[138] Fer. GUERRIC D’IGNY, In Assumptione B. Mariae, sermo I, 2: PL 185, 188.

[139] Lumen gentium, 5.

[140] Gaudium et spes, 22.

[141] Liturghierul roman, Secvenţa duminicii Paştelui

[142] Lumen gentium, 68.