Casti Connubii

Venerabili fraţi şi preaiubiţi copii, sănătate şi binecuvântare

1. Cât de mare este demnitatea căsătoriei caste, Venerabili fraţi, se poate judeca cel mai bine din faptul că Cristos, Domnul nostru, Fiul Tatălui etern, asumându-şi natura omului căzut, cu dorinţa de a salva neamul omenesc a alcătuit-o într-o manieră specială ca principiul şi fundamentul societăţii domestice şi, prin urmare, a tuturor relaţiilor umane, dar a şi ridicat-o la rangul unui sacrament cu adevărat mare al noii legi, a readus-o la puritatea originală a înfiinţării ei divine şi, deci, a încredinţat toată disciplina şi grija ei, miresei sale, Biserica.

2. Ca între oameni de diverse naţiuni şi din diverse timpuri, fructele dorite să fie obţinute din această reînoire a căsătoriei, este necesar, mai înainte de toate, ca mintea umană să fie iluminată cu adevărata doctrină a lui Cristos în privinţa căsătoriei şi în al doilea rând, soţii creştini – cu slăbiciunea voinţei lor întărită de harul lui Dumnezeu – să-şi modeleze maniera de a gândi şi de a acţiona în conformitate cu acea lege pură a lui Cristos ca să poată obţine pacea adevărată şi fericirea pentru ei înşişi şi pentru familiile lor.

3. Nu numai Eu, uitându-mă cu un ochi de tată spre lume din acest scaun apostolic ca dintr-un turn de veghere, dar voi, de asemenea, Venerabili fraţi, vedeţi şi văzând, plângeţi cu mine că un mare număr de oameni care ignoră divinitatea salvării, fie ignoră în totalitate sau neagă fară ruşine sfinţenia căsătoriei caste sau, bazându-se pe principiile false ale unei noi, dar perverse moralităţi, adesea o calcă în picioare. Şi, din moment ce au loc aceste erori periculoase şi moravuri depravate care au început să se împrăştie chiar şi prinrte credincioşi şi câştigă teren, în funcţia mea de vicar al lui Cristos pe pământ, păstor suprem şi conducător, consider de datoria mea să-mi ridic vocea ca să ţin turma încredinţată în grijă departe de păşuni otrăvitoare pe cât îmi stă în putinţă, să o apăr de rău.

4. M-am hotărât, aşadar, să vă vorbesc, Venerabili fraţi, şi, prin voi întregii Biserici a lui Cristos şi întregii umanităţi, despre natura şi demnitatea căsătoriei creştine, despre avantajele şi beneficiile care decurg din aceasta spre binele familiei şi al societăţii umane ­înseşi, despre erorile contrare acestui punct foarte important al învăţăturii Evangheliei, despre viciile ce se opun uniunii conjugale şi, în cele din urmă, despre remediile principale ce trebuie aplicate. Făcând aceasta, urmez paşii predecesorului meu, Leo XIII, de fericită amintire, a cărui enciclică Arcanum [1], publicată acum 70 de ani, o reconfirm aici şi mi-o asum şi, din moment ce doresc să clarific mai în amănunt anumite chestiuni ridicate de circumstanţele timpurilor noastre, oricum declar că, departe de a fi învechită, îşi păstrează întreaga forţă şi în ziua de astăzi.

5. Şi, ca să încep cu aceeaşi Encicilcă care este preocupată să apere instituţia divină a căsătoriei, demnitatea ei sacramentală şi stabilitatea ei perpetuă, să fie repetat ca o doctrin­ă fumndamentală imutabilă şi ireversibilă faptul că legătura căsătoriei n-a fost instituită sau relizată de om, ci de Dumnezeu; n-au fost făcute de om legile care o întăresc, o confirmă şi o înalţă, ci de Dumnezeu, creatorul lumii şi de Cristos Domnul nostru, prin care omenirea a fost salvat­ă, şi, prin urmare, aceste legi nu pot fi supuse nici unui decret uman sau vreunui pact contrar, nici chiar de soţii îşişi. Aceasta este doctrina Sfintei Scripturi [2], aceasta este tradiţia constantă a Bisericii universale, aceaste este definiţia solemnă a sfântului Conciliului din Trent care declară şi stabileşte din cuvintele Sfintei Scripturi înseşi că Dumnezeu este autorul stabilităţii perpetue a legăturii căsătoriei, a unităţii şi a fraternităţii ei. [3]

6. Deşi căsătoria este prin natura sa de instituţie divină, voinţa umană, de asemenea, intervine şi deţine un rol nobil. Fiecare căsătorie în parte, întucât este o uniune conjugală a unui anume bărbat cu o anume femeie, se realizează numai prin consiţământul liber al fiecăruia dintre soţi şi acest act liber al voinţei, prin care fiecare poarte înmânează şi acceptă acele drepturi specifice stării de căsătorie [4], este necesar ca să se constituie o căsătorie adevărată care nu poate fi înlocuită de nici o putere umană. [5] Această libertate priveşte numai întrebarea dacă părţile contractante îşi doresc cu adevărat să se căsătorească cu o anumită persoană; dar natura căsătoriei este pe de-a-ntregul independentă de voinţa liberă a omului, aşa că, dacă cineva a contractat cândva căsătoria el este supus, prin urmare, legilor ei divine şi proprietăţilor ei esenţiale. Doctorul angelic scriind despre onoarea conjugală şi despre copiii care sunt rodul căsătoriei spunea: ”Aceste lucruri sunt aşa de înglobate în căsătorie de pactul matrimonial însuşi, încât, dacă altceva contrar a fost exprimat în consimţământul care formează căsătoria, aceasta n-ar fi o căsătorie adevărată.» [6].

7. Prin căsătorie, prin urmare, sufletele părţilor contractante sunt alăturate şi îmbinate mai direct şi mai intim decât trupurile şi asta nu printr-o afecţiune trec­ătoare a unui sentiment al spiritului, ci printr-un act deliberat şi ferm al voinţei, şi, din această uniune a sufletelor, prin porunca lui Dumnezeu, se ceează o legătură sacră şi inviolabilă. Deci, natura acstui contract, care este specifică numai ei înseşi, îl face pe de-a-ntregul diferit atât de unirea animalelor care are loc din cauza instinctului orb al naturii în care nici raţiunea, nici voinţa liberă nu joacă vreun rol, cât şi de unirile la întâmplare ale oamenilor care sunt departe de toate unirile adevărtae şi onorabile ale voinţei şi nu se bucură de nici unul din drepturile vieţii de familie.

8. De aici reiese în mod evident că autoritatea constituită legitim are dreptul, şi, prin urmare, datoria să restricţioneze, să prevină şi să pedepsească acele uniuni josnice care sunt opuse raţiunii şi naturii, dar, din moment ce aceasta este o chestiune ce decurge din natura umană însăşi, nu mai puţin clară este învăţătura predecesorului meu, Leo XIII, de fericită amintire:[7] ” Alegând o stare de viaţă, nu este nici o îndoială în afară de ceea ce stă în puterea şi discernământul fiecăruia de a prefera o stare sau alta: fie să îmbrăţişeze sfatul virginităţii dat de Isus Cristos, sau să se căsătoreacă. Ca să iei omului dreptul natural şi vechi al căsătoriei stabilită de la început de Dumnezeu însuşi în cuvintele: « Creşteţi şi vă înmulţiţi » [8], nu stă în puterea nici unei legi omeneşti.

9. Prin urmare, parteneriatul sfânt al adevăratei căsătorii este constituit atât de voinţa lui Dumnezeu, cât şi de cea uamnă. De la Dumnezeu vine însăşi instituirea căsătoriei, scopurile pentru care a fost instituită, legile care o guvernează, binecuvântările care decurhg din aceasta, în timp ce omul, prin generoasa dăruire a lui însuşi unei alte persoane pentru toată viaţa, devine, cu ajutorul şi cu cooperarea lui Dumnezeu, autorul fiecărei căsătorii în parte, cu îndatoririle şi binecvântările anexate de instituţia divină.

10. Acum, când explicăm, Venerabili fraţi, care sunt binecuvântările pe care Dumnezeu le-a ataşat adevăratei căsătorii, şi cât de mari sunt îmi vin în minte cuvintele pe care ilustrul Doctor al Bisericii pe care l-am comemorat recent în enciclica mea Ad Salutem cu ocazia celui de-al XV-lea centenar de la moartea sa [9] :”Acestea, spune Sfântul Augustin, sunt toate binecuvântările căsătoriei pe baza cărora căsătoria însăşi este o binecuvântare: copiii, credinţa conjugală şi sacramentul”.[10]. Şi, cum sub aceste trei capete este conţinut un splendid rezumat al întregii doctrine a căsătoriei creştine, Sfântul doctor însuşi declară în mod special când spune: « Fidelitate conjugală înseamnă că nu trebuie să existe relaţii conjugale în afara legăturii căsătoriei cu o altă femeie sau cu un alt bărbat; în ceea ce priveşte copiii, trebuie concepuţi din dragoste, să fie îngrijiţi cu blândeţe şi educaţi într-o atmosferă religioas­ă; în cele din urmă, în aspectul sacramental legătura căsătoriei n-ar tebui să fie ruptă şi dacă un soţ sau soţie se separă nu trebuie să se alăture cu un altul nici pentru a naşte copii. Pe aceasta o considerăm legea căsătoriei prin care rodnicia naturii este împodobit­ă şi răul nestăpânit este restrâns. »[11]

11. Astfel, printre binecuvântările căsătoriei, copilul deţine primul loc. Şi, într-adevăr, însuşi Creatorul menirii, care în bunătatea sa doreşte să folosească oamenii ca ajutoarele sale în propagarea vieţii, ne-a învăţat acest lucru când, instituind căsătoria în Paradis, a spus primilor noştri părinţi şi prin ei tuturor soţilor: «Creşteţi şi vă înmulţiţi şi umpleţi pământul.» [12] Cum Sfântul Augustin deduce în mod admirabil din cuvintele Sfântului apostol Paul către Timotei [13] când spune: «Apostolul însuşi este deci, un martor al faptului că legătura căsătoriei este înfiinţată pentru a procrea. Doresc, spune el, ca tinerele să se căsătorească şi, dacă cineva ar fi întrebat: »De ce ? », el adaugă imediat: «Să nască copii, să fie mame.» »[14]

12. Cât de mare este favoarea lui Dumnezeu şi ce mare binecuvântare este căsătoria, este evident dacă considerăm demnitatea umană şi scopul ei sublim. Şi aceasta pentru că omul întrece orice altă creatură numai prin superioritatea naturii sale raţionale. În plus, Dumnezeu doreşte ca oamenii să fie născuţi nu numai ca să trăiască şi să umple pământul, dar mai mult, ca ei să fie slujitori ai lui Dumnezeu, ca să-l cunoască şi să-l iubească, în cele din urmă să se bucure cu El în cer pentru totdeauna; şi acest scop, din moment ce omul este ridicat de Dumnezeu într-un mod minunat la o orânduire supranaturală, depăşeşte tot ce a văzut ochiul şi a auzit urechea şi tot ceea ce a intrat în inima omului. [15] De aici se vede cu uşurinţă ce mare dar de bunătate divină şi ce fruct remarcabil al căsătoriei sunt copiii născuţi de puterea omnipotentă a lui Dumnezeu prin cooperarea acelora legaţi prin căsătorie.

13. Dar părinţii creştini trebuie, de asemenea, să înţeleagă că nu sunt destinaţi numai să propage şi să păstreze rasa umană pe pământ, nu numai să educe orice fel de slujitori ai lui Dumnezeu, ci copii care trebuie să devină membrii ai Bisericii lui Cristos, să crească copii ce vor deveni sfinţi şi membrii ai familiei lui Dumnezeu [16] ca slujitorii lui Dumnezeu şi ai Salvatorului nostru să poată spori zilnic.

14. Pentru că soţii creştini, chiar dacă sunt ei sfinţi, nu pot transmite sfinţenia copiilor, ba mai mult, deşi însuşi procesul natural de a genera viaţă a devenit un fel de moarte prin care păcatul originar este transmis posteriorităţii, oricum, ei împărtăşesc într-o anumită măsură binecuvântarea căsătoriei primordiale din Paradis din moment ce le este propriu faptul de a oferi copii Bisericii, ca prin această rodnică Mamă a copiilor lui Dumnezeu, ei să potă fi regeneraţi prin apa botezului la dreptatea supranaturală şi, în cele din urmă, să fie membrii vii ai lui Cristos, părtaşi ai vieţii veşnice şi moştenitori ai gloriei eterne către care toţi aspirăm din adâncul inimii.

15. Dacă o adevărată mamă creştină cântăreşte toate aceste lucruri, va înţelege cu adevărat cu o adâncă consolare, că despre ea au fost spuse cuvintele Salvatorului: «O femeie după ce a născut nu-şi mai aminteşte durerea, ci simte bucuria că a adus un om pe lume.»[17] şi dovedindu-se superioară tuturor durerilor, grijilor şi solicitudinilor îndatoririlor de mamă, cu o bucurie mai sfântă şi mai dreaptă decât cea a matroanei romane, mama lui Gracchi, se va bucura în Dumnezeu încoronată de gloria copiiilor ei. Atât soţul, cât şi soţia primesc aceşti copii cu bucurie şi mulţumire din mâinile lui Dumnezeu, ei îi vor privi ca pe un talant încredinţat în grija lor de Dumnezeu, nu numai ca să fie folosit pentru propriul lor avantaj sau al unei bunăstări materiale, dar ca să fie întorşi la Dumnezeu în ziua judecăţii.

16. Binecuvântarea de a naşte copii nu este desăvârşită numai prin simpla naştere, dar mai trebuie cava adăugat, şi anume educaţia corespunzătoare a copiilor. Pentru cei mai inteligenţi Dumnezeu ar fi omis să aibă grijă suficientă de copiii născuţi, şi deci, de întreaga rasă umană, dacă nu le-ar fi dat acelora pe care i-a încredinţat cu puterea şi dreptul să-i nască, şi puterea şi dreptul să-i educe. Pentru că nimeni nu poate să nu observe că copiii sunt incapabili să se descurce singuri chiar şi în chestiuni ce ţin de viaţa lor naturală şi cu atât mai puţin de cele ce ţin de cea supranaturală, ci este nevoie să fie ajutaţi mulţi ani, instruiţi şi educaţi de alţii. Acum este sigur că atât prin legea naturii şi a lui Dumnezeu, acest drept şi datorie de a-şi educa copiii aparţine în primul rând celor care au început lucrarea naturii dându-le naştere şi le este într-adevăr interzis să lase neterminată această muncă şi s-o expună unei anumite ruine. Dar, în căsătorie, s-a furnizat în cel mai bun mod posibilitatea de a educa copiii pentru că, din moment ce părinţii sunt legaţi printr-o legătură indisolubilă, grija şi ajutorul reicproc al fiecăruia este mereu la îndemână.

17. Din moment ce Eu am vorbit în altă parte despre educaţia creştină a tinerilor [18], să rezum acum citând citând cuvintele Sfântului Augustin: »În ceea ce priveşte copiii, este necesar să fie concepuţi în dragoste şi educaţi religios» [19], şi acest lucru este exprimat succint şi în Codul de drept canonic – « Primul scop al căsătoriei este procrearea şi educaţia copiilor. »[20]

18. Nu trebuie să omit să remarc în cele din urmă, că, din moment ce datoria încredinţată părinţilor pentru binele copiilor este de o demnitate aşa de mare şi de o importanţă aşa de mare, fiecare folosire a facultăţii date de Dumnezeu pentru procrearea noii vieţi este dreptul şi privilegiul numai la celor căsătoriţi de legea lui Dumnezeu şi a naturii şi trebuie restrâns numai în limitele sfinte ale acestei stări.

19. A doua binecuvântare a căsătoriei despre care spuneam că era menţionată de Sfântul Augustin, este cea a onoarei conjugale care constă în fidelitatea reciprocă a soţilor, astfel încât ceea ce aparţine uneia dintre părţi în virtutea acestui contract aprobat de legea divină, nu poate fi negat sau permis unei a treia persoane; nici nu poate fi permis uneia dintre părţi nimic care este contrar drepturilor şi legilor lui Dumnezeu şi pe de-a-ntregul opus fidelităţii matrimoniale.

20. Prin urmare, fideliatea conjugală cere în primul rând unitatea completă a căsătoriei pe care Creatorul însuşi a stabilit-o la început când a vrut ca aceasta să nu fie altfel decât între un bărbat şi o femeie. Şi, deşi dacă acestă lege veche a fost îmblânzită într-un anume fel de Dumnezeu, legislatorul suprem, nu este nici o îndoială că Noul Testament readuce pe de-a-ntregul acea unitate perfectă originală şi a abrogat toate dispensările din moment ce cuvintele lui Cristos şi învăţătura şi acţiunea constantă a Bisericii arată aceasta în mod evident. Cu drptate, prin urmare, Conciliul solemn din Trent declară: »Cristos, Domnul nostru, ne-a învăţat că în această legătură numai două persoane pot fi unite când a spus: »Prin urmare nu mai sunt doi, ci o singură carne.” »[21]

21. Cristos nu numai că a condamnat orice formă de poligamie sau polianrie fie succesivă sau simultană, şi orice alt act extern dezonorant dar, ca legăturile sacre ale căsătoriei să fie păstrate inviolabile, El a interzis, de asemenea, chiar şi gândurile vinovate şi dorinţele ca atare: “Dar, vă spun, că oricine se va uita la o femeie cu dorinţă păcătoasă, deja a comis adulter cu ea în inima lui.” [22] Aceste cuvinte nu pot fi anulate nici de consimţământul unuia din partenerii căsătoriţi, pentru că ele exprimă legea lui Dumnezeu şi a naturii pe care nici o voinţă omenească n-o poate lega sau desface. [23]

22. Mai mult, relaţia sexuală dintre soţi - dacă binecuvântarea fidelităţii conjugale este să strălucească cu splendoare, - trebuie deosebită de castitate astfel încât soţ şi soţie să fie în toate lucrurile în legea lui Dumnezeuşi a naturii şi mereu să se străduiască să urmeze voinţa creatorului lor înţelept şi sfânt cu cel mai mare respect pentru legea lui Dumnezeu.

23. Această fideliate conjugală care este numită corespunzător de Sfântul Augustin ”credinţa castităţii”, înfloreşte cu mai multă libertate, mai multă frumuseţe şi mai mult­ă nobleţe când este înrădăcinată într-un sol bun; dragostea soţului şi a soţiei predomină toate îndatoririle vieţii conjugale şi deţine locul principal în căsătoria creştină. Pentru că încrederea conjugală cere ca soţul şi soţia să fie uniţi într-o dragoste specială pură, şi sfântă, nu cum se iubesc cei ce comit adulter, ci aşa cum Cristos şi-a iubit Biserica, Apostolul a stabilit acest prcept când a spus: ”Soţilor, iubiţi-vă soţiile aşa cum Cristos şi­a iubit Biserica!” [24], acea Biserică pe care a îmbrăţişat-o cu adevărat cu o dragoste eternă, nu pentru El însuşi, dar căutând numai binele Miresei sale. [25] Dragostea despre care vorbesc nu este cea bazată pe dorinţa trecătoare a momentului, nici nu const­ă în cuvinte plăcute, ci în ataşamentul adânc al inimii care este exprimat în acţiune, din moment ce dragostea se dovedeşte cu fapte.[26] Această expresie externă a dragostei nu cere numai ajutor reciproc, ci şi trebuie să meargă mai departe, trebuie să aibă ca scop principal ca soţul şi soţia să se ajute unul pe altul zi de zi în formarea şi perfecţionarea vieţii lor interioare, astfel încât prin relaţiile lor în viaţă să avanseze cât mai mult în virtute şi mai presus de toate să crească în adevărata dragoste către Dumnezeu şi aproapele, lucru de care într-adevăr, depinde toată Legea şi profeţii.” [27] Toţi oamenii de orice condiţie, în orice stare onorabilă de viaţă ar fi pot şi trebuie să imite acel exemplu perfect de sfinţenie pus înainte omului de Dumnezeu, şi anume Cristos, Domnul nostru, şi prin harul lui Dumnezeu să ajungă la perfecţiune aşa cum dovedeşte exemplul multor sfinţi.

24. Această interdependenţă dintre soţ şi soţie, acest efort conştient de a se perfecţiona unul pe altul, poate într-un sens real, aşa cum ne învaţă Catehismul roman, să fie motivul principal şi scopul căsătoriei, cu condiţia ca legătura căsătoriei să fie privită nu numai în sensul restrictiv ca instituită pentru conceperea şi educarea copiilor, ci şi în sens mai larg ca unirea vieţilor înt-un întreg şi a ajutorului reciproc.

25. Prin această dragoste este necesar ca toate celelalte drpturi şi îndatoriri ale căsătoriei să fie reglementate după cum spune Apostolul: “Soţul să-şi plătească datoria soţiei, şi soţia către soţ.” [28] exprimă nu numai legea dreptăţii, ci şi a carităţii.

26. Societatea domestică, fiind prin urmare confirmată de această legătură a dragostei, ar trebui să înfloreacă în acea “ordine a dragostei” cum o numeşte Sfântul Augustin. Această ordine include atât primatul soţului în ceea ce priveşte soţia şi copiii, supunerea soţiei şi ascultarea ei voită pe care Apostolul le comandă cu aceste cuvinte: ”Femeile să fie supuse soţilor precum lui Dumnezeu, pentru că soţul este capul soţiei şi Cristos capul Bisericii.”[29]

27. Această supunere nu neagă sau nu ia libertatea ce aparţine pe de-a-ntregul femeii atât din punct de vedere al demnităţii ei ca persoană umană, cât şi din punct de vedere al nobieli funcţii de soţie, mamă şi parteneră; nici nu o obligă să asculte orice cerere a soţului ei dacă nu este în armonie cu logica sau cu demnitatea datorată soţiei şi nici nu implică faptul ca soţia să fie pusă la nivel cu acele personae care sunt numite minore după lege, cărora nu li se atribuie exercitarea liberă a voinţei din cauza lipsei lor de judecată matură sau a ignoranţei lor în ceea ce priveşte grijile adulte. Dar interzice acea libertate exagerată căria nu-i pasă de binele familiei, interzice ca în acest trup care este familia, inima să fie separată de cap spre detrimental întregului corp şi pericolul apropiat al ruinei. Că dacă bărbatul este capul, femeia este inima şi, din moment ce ocupă locul principal în conducere, aşa şi soţia trebuie să ceară pentru ea primul loc în dragoste.

28. Din nou, această supunere a soţiei faţă de soţ în gradul şi modul său poate varia în conformitate cu diferitele codiţii ale persoanei, locului şi timpului. De fapt, dacă soţul îşi negglijează îndatoririle, revine soţiei să-I ia locul în conducerea familiei. Dar structura familiei şi legea ei fundamentală, stabilită şi confirmată de Dumnezeu trebuie întotdeuna şi pretutindeni menţinută intactă.

29. Cu mare înţelepciune, predecesorul meu, Leo XIII, de fericită amintire, în Enciclica despre căsătoria creştină pe care deja am menţionat-o, vorbind despre ordinea ce trebuie menţinută între soţ şi soţie, învaţă: “Bărbatul este conducătorul familiei şi capul femeii, dar, pentru că ea este carne din carnea lui şi os din oasele lui, ea să fie supusă şi ascultătoare, nu ca o servitoare, ci ca o tovarăşă, astfel încât să nu lipsescă nimic din onoarea sau demnitatea ei în ascultarea pe care o practică. Fie ca divina cariteate să fie ghidul constant al relaţiilor lor, atât în el care conduce, cât şi în ea care ascultă din moment ce amândoi poartă imaginea unul a lui Cristos, iar celălalt a Bisericii.” [30]

30. Acestea sunt deci, elementele care compun binecuvântarea fidelităţii conjugale: unitatea, caritatea, ascultarea nobilă, onorantă, care sunt în acelaşi timp o enumerare a beneficiilor care sunt acordate soţului şi soţiei în starea lor de căsătorie, beneficii prin care pacea, demnitatea şi fericirea căsătoriei sunt păstrate sigur şi sprijinite. Prin urmare, nu este surprinzător că această fidelitate conjugală a fost considerată cea mai de preţ şi mai specială binecuvântare a căsătoriei.

31. Dar această acumulare de beneficii este completată şi încoronată de acea binecuvântare a căsătoriei creştine pe care în cuvintele Sfântului Augustin am numit-o sacrament, din care se observă atât indisolubilitatea legăturii, cât şi ridicarea şi sfinţirea contractului de către Cristos însuşi, devenind un semn eficace de har.

32. În primul rând, Cristos însuşi pune accentul pe indisolubilitatea şi fermitatea legăturii matrimoniale când spune: «Ceea ce Dumnezeu a unit, omul să nu despartă,” [31] şi “oricine îşi lasă soţia şi se căsătoreşte cu alta, comite adulter, iar cel care o ia pe cea lăsată, comite adulter.” [32]

33. Şi Sfântul Augustin plasează cu claritate ceea ce el numeşte “binecuvântarea căsătoriei” în această indisolubilitate când spune: “Prin sacrament se prevede ca legătura căsătoriei să nu fie ruptă şi, în cazul în care un soţ sau o soţie se despart, nu trebuie să se unească cu altul nici pentru a procrea.” [33]

34. Şi, această stabilitate inviolabilă, deşi nu în aceeaşi măsură perfectă în fiecare caz, aparţine fiecărei căsătorii adevărate, deoarece cuvintele lui Isus:” Ceea ce Dumnezeu a unit, omul să nu despartă” trebuie să includă toate căsătoriile adevărate fără excepţie, din moment ce-au fost spuse despre căsătoria primilor noştri părinţi, prototipul fiecărei căsătorii viitoare. Prin urmare, deşi înainte de Cristos, sublimul şi severitatea legii primordiale au fost temperate astfel încât Moise a permis poporului ales al lui Dumnezeu, datorită împietririi inimii lor, o carte de divorţ care să fie dată în anumite circumstanţe, Cristos, în virtutea puterii sale legislative supreme, a reamintit aceată concesie de acordare a unei libertăţi mai mari şi a restaurat întâia lege în integritatea sa prin acele cuvinte ce nu trebuie uitate niciodată: ”Ceea ce Dumnezeu a unit, omul să nu despartă.” Drept urmare, predecesorul meu, PiusVI, de fericită amintire, scriindu-i episcopului din Agri, foarte înţelept spunea: “Este clar că legătura căsătoriei, chiar şi în stadiu natural, şi cu siguranţă cu mult înainte să fie ridicată la demnitatea de sacrament, a fost instituită divin în aşa fel încât să aibă o legătură perpetuă şi indisolubilă care nu poate fi dizolvată de nici o lege civil­ă. Deşi elementul sacramental ar putea fi absent aşa cum este cazul printre necredincioşi, totuşi, într-o astfel de căsătorie, din moment ce este o căsătorie adevărată, trebuie să rămână şi chiar rămâne acea legătură perpetuă care este atât de strânsă de căsătorie, încât nu este supusă nici unei puteri civile. Şi astfel, orice căsătorie care se realizează, fie este contractată astfel încât este o căsătorie adevărată, caz în care poartă cu ea acea legătură trainică care, prin drept divin este inerentă în fiecare căsătorie adevărată sau se presupune că a fost contactată fără acea legătură perpetuă, şi, în acest caz nu avem de-a face cu o căsătorie, ci cu o uniune ilicită opusă prin natura sa legii divine, în care nu se poate intra sau menţine.“ [34]

35. Şi, dacă această stabilitate pare a fi deschisă excepţiei, oricât de rare ar putea fi excepţiile, ca în cazul unor anumite căsătorii naturale între necedincioşi, sau printre creştini în cazul acelor căsătorii care, deşi valide, n-au fost consumate, excepţia nu depinde de voinţa omenească, nici de aceea a vreunei puteri omeneşti, ci de legea divină al cărei singur paznic şi interpret este Biserica lui Cristos. Oricum, nici măcar această putere nu poate afecta niciodată pentru nici o cauză o căsătorie creştină care este validă şi a fost consumată, pentru că, după cum este limpede că aici contractul căsătoriei îşi are deplina împlinire, astfel, prin voinţa lui Dumnezeu, există o mare fermitate şi indisolubilitate care nu poate fi distrusă de nici o autoritate umană.

36. Dacă vrem cu tot respectul să cercetăm motivul intim al acestui decret divin, Venerabili fraţi, îl vom vedea cu uşurinţă în semnificaţia mistică a căsătoriei creştine care este pe de-a-ntregul şi perfect verificată în căsătoria consumată între creştini. Pentru că, după cum spune Apostolul în scrisoarea către Efeseni [35], căsătoria creştină reamintşte acea uniune perfectă care există între Cristos şi Biserică:” Sacramentum hoc magnum est, ego autem dico, in Christo et in ecclesia;” uniune care, în Cristos şi în Biserică nu poate fi dizolvată de nici o separare. Sfântul Augustin declară aceasta şi el în mod evident prin aceste cuvinte:” Aceasta este păzită în Cristos şi Biserică, care, trăind cu Cristos cel etern, de care nu se poate divorţa. Ascultarea acestui sacrament ca atare în “Cetatea lui Dumnezeu”… adică în Biserica lui Cristos, înseamnă atunci când, pentru a concepe copii, femeile se căsătoresc, este greşit să părăseşti o soţie care este sterilă ca să iei alta care poate avea copii. Oricine face acest lucru este vinovat de adulter, ca şi cum s-ar fi căsătorit cu alta, vinovat nu prin legea zilei, în conformitate cu care atunci când un partener este alungat, altul poate fi luat, pe care Dumnezeu a permis-o în legea lui Moise din cauza împietririi inimii poporuuli Israel, ci prin legea Evahgheliei.”[36]

37. Într-adevăr, cât de multe şi importante sunt beneficiile ce decurg din indisolubilitatea căsătoriei, nu poate scăpa celui care dă puţină atenţie fie bunului părţilor căsătorite şi copiilor, fie bunului societăţii umane. Mai întâi, atât soţul cât şi soţia posed o garanţie pozitivă a rezistenţei acestei stabilităţi pe care acea generoasă docilitate a lor şi prietenia intimă a inimilor lor, prin natura lor, o cere cu putere, din moment ce dragostea adevărată nu se stinge niciodată. [37] În plus, un bastion puternic este ridicat în apărarea castităţii loiale, împotriva tentaţiilor infidelităţii, dacă ar apărea dinăuntru sau dinafară; orice frică anxioasă, dacă nu în adversitate sau bătrâneţe, că unul din parteneri s-ar dovedi necredincios este exclusă şi în locul ei domneşte un calm simţ al securităţii. Mai mult, demnitatea soţului şi a soţiei este menţinută şi ajutorul reciproc este asigurat satisfăcător, în timp ce, prin legătura indisolubilă, care durează permanent, soţii sunt avertizaţi tot timpul că nu de dragul lucrurilor pieritoare, nici ca să-şi împlinească pasiunile, ci ca să procure unul pentru altul un bine înalt şi de durată au intrat în parteneriat nupţial, care va fi dizolvat numai de moarte. În creşterea şi educarea copiilor, care se extinde pe o perioadă de mulţi ani, acest lucru joacă un rol mare, din moment ce lunga şi serioasa povară a acestui oficiu este dusă mai bine de eforturile unite ale părinţilor. Nu mai puţine beneficii revin societăţii umane în general. Pentru că experienţa ne-a învăţat că stabilitatea în căsătorie este o sursă fructificatoare de viaţă virtuasă şi obiceiuri integre. Unde această ordine a lucrurilor se obţine, fericirea şi binele naţinunii sunt păstrate în siguranţă; ceea ce sunt familiile şi indivizii aşa este şi statul, pentru că un trup este determinat de părţile sale. Prin urmare, atât pentru binele personal al soţului, soţiei şi copiilor, cât şi pentru binele public al societăţii umane, într-adevăr merită numai laude cei care acoperă cu zel inviolabilitatea stabilităţii căsătoriei.

38. Dar, considerând beneficiile sacramentului, pe lângă tărie şi indisolubilitate, există, de asemenea, beneficii mai mari după cum cuvântul « sacrament » indică, deoarece pentru creştini acesta nu este un cuvânt gol şi fără sens. Cristos, Domnul, institutorul şi cel care a perfecţionat sacramentele [38], ridicând căsătoria credincioşilor săi la demnitatea unui adevărat sacrament al Noii Legi, l-a făcut un semn şi o sursă a acelui har specific interior prin care perfecţionează dragostea naturală, confirmă o uniune indisolubilă şi sanctifică atât soţul cât şi soţia.“ [39]

39. Şi, din moment ce consimţământul matrimonial valid printre credincioşi, a fost constituit de Crisots ca un semn de har, natura sacramentală este atât de intim legată de căsătoria creştină încât nu poate exista căsătorie adevărată între persoane botezate « fără să fie şi sacrament. » [40]

40. Chiar prin faptul că credincioşii cu voinţa sinceră îşi dau consimţământul, îşi deschid o comoară a harului sacramental din care îşi iau puterea supranaturală pentru îndeplinirea drepturilor şi obligaţiilor lor cu credincioşie, sfinţenie, perseverent până la moaarte. Deci, acest sacrament nu numai creşte harul sfinţitor, principiul permanent al vieţii supranaturale în aceia care, după cum se spune, nu plasează nici un obstacol (obex) în calea sa, dar adaugă şi daruri particulare, dispoziţii, seminţe de har, ridicând şi perfecţionând puterile naturale. Prin aceste daruri partenerii sunt asistaţi nu numai în înţelegerea, dar şi în cunoaşterea intimă, în aderarea fermă în dorinţa expresă şi în punerea cu sens în practică, a acelor lucruri care ţin de statutul căsătoriei, de scopurile şi îndatoririle sale, punându-i de drept în asisteţa harului oricând este nevoie de el pentru îndeplinirea îndatoririlor stării lor.

41. Oricum, din moment ce aceasta este o lege a providenţei divine în ordinea supranaturală, şi anume că omul nu culege întregul fruct al sacramentului pe care-l primeşte după ce ajunge la folosirea raţiunii dacă nu coopereză cu harul, atuci harul căsătoriei va rămâne pentru cea mai mare parte, un talant nefolosit, ascuns în câmp, dacă părţile nu-şi exercită această putere supranaturală, nu o cultivă şi nu dezvoltă seminţele harului pe care l-au primit. Dacă oricum, făcând toate după puterile lor, ei cooperează serios, vor putea cu uşurinţă să ducă poverile stării lor şi să-şi îndeplinească îndatoririle. Printr-un astfel da sacrament vor fi întăriţi, sfinţiţi şi, într-un fel consacraţi. Pentru că, aşa cum ne învaţă Sfântul Augustin, aşa cum prin botez şi preoţie omul este pus deopate şi asistat fie pentru îndatoririle vieţii creştine, fie pentru oficiul preoţesc şi nu este niciodată lipsit de ajutorul sacramental, aproape în acelaşi fel (deşi nu prin caracter scramental), credincioşii odată uniţi în căsătorie nu pot fi lipsiţi niciodată de ajutorul şi forţa sacramentului. Într-adevăr, dup­ă cum adaugă Sfântul doctor, chiar şi cei care comit adulter duc cu ei acel jug sacru, deşi în acest caz nu este ca o glorie a harului, ci ca o enornmitate a acţiunii lor vinovate « după cum sufletul prin apostazie, retrăgându-se cum ar fi din căsătoria cu Cristos, chiar dacă şi-ar fi putut pierde credinţa, nu pierde sacramentul credinţei pe care l-a primit la botez. »[41]

42. Aceste căsătorii, să fie observat, nu sunt înlănţuite, ci numai ornate cu legătura de aur a sacramentului, nu stânjenite, ci asistate de har, ar trebui să lupte cu toate puterile până la sfârşit ca căsătoria lor, nu numai prin puterea şi simbolismul sacramentului, ci şi prin spiritul şi modul lor de viaţă să poată fi şi să rămână întotdeauna imaginea vie a celei mai roditoare uniuni ale lui Cristos cu Biserica, care trebuie venerată ca simbolul sacru al dragostei perfecte.

43. Toate aceste lucruri, Venerabili fraţi, trebuie considerate cu atenţie şi meditate cu o credinţă adevărată dacă o să vedeţi în lumina lor adevărată extraordinarele beneficii ale căsătoriei – copiii, fidelitatea conjugală şi sacramentul. Nimeni nu poate să nu admire Înţelepciunea, Sfinţenia şi Bunătatea divină, care, respectând demnitatea şi fericirea soţului şi soţiei, a avut grijă din belşug de conservarea, continuarea rasei umane printr-o singură sfântă şi castă însoţire în uniunea nupţială.

44. Când ne gândim la marea bucurie a căsătoriei caste, Venerabili fraţi, apare şi mai regretabil faptul că în mod special în zilele noastre această instituţie divină este adesea dispreţuită şi degradată din toate părţile.

45. Pentru că acum, iată, nu în secret, nu în mod ascuns, ci deschis, cu toată ruşinea dată de-o parte, acum prin cuvinte şi mai nou în scris, prin produse teatrale de tot felul, prin ficţiune romantică, prin romane de dragoste frivole, prin cinematografe, în emisiunile de radio, pe scurt prin toate invenţiile ştiinţei moderne, sfinţenia căsătoriei este călcată în picioare şi dispreţuită; divoţul, adulterul, toate viciile josnice sunt fie ridicate în slăvi, sau cel puţin sunt descrise în astfel de culori ca să pară lipsite de orice reproş şi infamie. Nu lipsesc nici cărţile care se vor ştinţifice şi în care adevărul este îmbrăcat într-o spoială de ştiinţă ca să insinueze mai uşor ideile lor. Doctrinele apărate în aceste cărţi sunt oferite spre vânzare ca producţii ale geniilor moderne, a acelor genii, care, dornice numai de adevăr, consideră că au emancipat acele opinii demodate şi imature ale celor vechi; şi modifică ei, bazându-se pe aceste opinii î­nvechite, doctrina tradiţională a căsătoriei creştine.

46. Aceste gânduri sunt la îndemăna oamenilor din fiecare clasă: bogaţi şi săraci, stăpâni şi muncitori, şcoliţi şi analfabeţi, căsătoriţi sau singuri, celor cu Dumnezeu şi fără Dumnezeu, bătrâni şi tineri , dar, pentru cei din urmă, ca prada cea mai uşoară, cele mai grele capcane se pun.

47. Nu toţi sponsorii acestor noi doctrine sunt duşi până la extremele poftei de nestăpânit, sunt şi cei care se străduiesc să ţină o cale de mijloc şi care cred că ceva ar trebui cedat în timpurile noastre în ceea ce priveşte anumite precepte de lege divină şi naturală. Dar şi aceştia, cu mai multă sau mai puţină şiretenie, sunt emisari ai marelui duşman care întotdeauna caută să însămânţeze neghină printre grâu. [42] Eu, prin urmare, pe care Tatăl m-a numit peste câmpul său, Eu, care sunt legat prin oficiul meu sfânt să am grijă ca sămânţa bună să nu fie astupată de buruieni, cred de cuviinţă să aplic cele mai grave cuvinte ale Duhului Sfânt cu care Sfântul apostol Pavel l-a avertizat pe preaiubitul său Timotei : « Fii vigilent, mustră, ceartă, îndeamnă,...... suferă răul, îndeplineşte-ţi misiunea, slujba ta fă-o deplin.» [43]

48. Şi, ca înşelăciunile duşmanului să fie evitate, este necesar ca mai întâi să fie descoperite, pentru că mult se câştigă denunţând acese falsităţi de dragul celor neavizaţi, deşi Eu prefer să nu numesc aceste ticăloşii « după cum se cuvine sfinţilor » [44] totuşi, pentru binele sufletelor nu pot rămâne tăcut.

49. Ca să încep de la sursa acestor rele, principiul lor de bază constă în aceea că despre căsătorie se spune că n-a fost instituită de Autorul naturii, nici ridicată de Cristos, Domnul nostru, la demnitatea unui sacrament, ci inventată de om. Unii spun cu convingere că n-au găsit nici o dovadă a existenţei căsătoriei în natură sau în legile ei, ci o privesc numai ca pe mijlocul de producere a vieţii şi de a-şi satisface într-un fel sau altul un impuls vehement; pe de altă parte, alţii recunosc că anumite începuturi, cum ar fi seminţe de căsătorie adevărată există în natură din moment ce omul, dacă n-ar fi legat într-o formă permanentă, demnitatea soţului şi a soţiei sau scopul natural de a procrea şi creşte copii n-ar primi prevederi satisfăcătoare. În acelaşi timp, ei menţin că în afara acestei idei germinale, căsătoria, prin cauze variate concurente, este inventată numai de mintea omului, stabilită numai de propria-i voinţă.

50. Cât de grav greşesc toţi aceştia şi ce ruşinos părăsesc căile onoarei, este evident din ceea ce deja am spus privind originea şi natura căsătoriei, scopurile şi bunurile inerente. Răul acestei învăţături se vede clar din consecinţele pe care avocaţii săi le deduc, şi anume că legile, instituţiile şi obiceiurile de care este guvernată căsătoria, din moment ce­şi au originea numai în voinţa omului, îi sunt supuse în totalitate, deci pot şi trebuie fondate, schimbate şi abrogate în funcţie de capriciul omenesc şi de circumstanţele schimbătoare ale lumii, că puterea generativă însăşi care este întemeiată în natură este mai sfântă şi are o perspectivă mai mare decât căsătoria – deci poate fi exercitată atât în afara cât şi în interiorul căsătoriei, şi, scopul căsătoriei este lăsat astfel deoparte, ca şi cum ar sugera că autorizaţia unei postituate ar trebui să se bucure de aceleşi drepturi ca maternitea castă a unei soţii legitim căsătorite.

51. Înarmaţi cu aceste principii, unii merg atât de departe încât născocesc noi specii de uniri potrivite, după cum spun ei, temperamentului actual al omului şi al timpului, creează noi forme de căsătorie pe care îndrăznesc să le eticheteze ca « temporare », « experimentale » şi « întovărăşire ». Acestea oferă toată indulgenţa căsătoriei şi dreptuile fără de care, legătura indisolubilă şi fără copii, dacă mai târziu părţile îşi schimbă coabitarea într-o căsătorie în adevăratul sens al legii.

52. Într-adevăr, sunt unii care doresc şi insistă ca aceste practici să fie legitimate de lege sau, cel puţin scuzate de acceptarea generală printre oameni. Par că nici măcar nu suspectează că aceste propuneri nu ţin de « cultura » modernă (în care-şi găsesc gloria ), ci sunt simple legături care, fără nici un dubiu, reduc naţiunile noastre cu adevărat cultivate către standarde barbare de oameni sălbatici.

53. Şi acum, Venerabili fraţi, vă voi explica în detaliu răurile opuse fiecărui beneficiu al căsătoriei. Prima conseideraţie se referă la copii, pe care mulţi au tupeul să-i numească dezagreabila povară a căsătoriei şi despre care spun că trebuie evitaţi cu grijă de cei căsătoriţi nu prin abstinenţă virtuoasă (ceea ce legea creştină permite în căsătorie când ambele părţi consimt), ci frustrând actul nupţial. Unii justifică acest abuz criminal pe motiv că sunt plictisiţi de copii şi vor să-şi îndeplinească dorinţele fără povara lor. Alţii spun că, pe de o parte nu pot să fie abstinenţi, şi nici pe de alta să aibă copii, din cauza dificultăţilor pentru mamă sau pentru circumstanţele familiale.

54. Dar nici un motiv, oricât de grav, nu poate fi invocat prin care orice act intrinsec împotriva naturii poate deveni conform naturii şi corect din punct de vedere moral. Din moment ce actul conjugal este destinat în primul rând de natură pentru procreere, aceia care exercitînd-o deliberat îi frustreză puterile naturale şi păcătuiesc împotriva naturii în mod deliberat, comit o faptă care este intrinsec vicioasă.

55. Nu este de mirare, prin urmare, dacă scrierile sfinţilor confirmă că Maiestatea divină priveşte cu cea mai mare detestare acestă oribilă crimă şi uneori a pedepsit-o cu moartea. După cum Sfântul Augustin notează : « Relaţia sexuală, chiar şi cu soţia legitimă este împotriva legii şi un act rău dacă se previne conceperea copiilor. Onan, fiul lui Iuda, a făcut aceasta şi Domnul l-a omorât. » [45]

56. Plecând de la neîntrerupta tradiţie creştină, unii, recent, au considerat să declare solemn o altă doctrină privind această problemă. Biserica Catolică căreia Dumnezeu i-a încredinţat apărarea integrităţii şi purităţii moravurilor, stând drept în mijlocul ruinei morale care o înconjoară, ca să poată păstra castitatea uniunii nupţiale de a fi pângărită de această pată nebunească, îşi ridică vocea în virtutea divinei sale însărcinări şi prin mine proclamă din nou: orice folosire a căsătoriei exercitată în aşa fel încât actul este în mod deliberat frustrat în puterea sa naturală de a genera viaţă este o ofensă împotriva legii lui Dumnezeu şi a naturii şi cei care fac aceasta sunt însemnaţi cu vina unui păcat grav.

57. Sfătuiesc, prin urmare, preoţii care spovedesc şi pe alţii care au grija sufletelor, în virtutea autorităţii mele supreme şi în dorinţa mea de a salva suflete, să nu dea voie credincioşilor încredinţaţi lor să greşească în privinţa acestei legi grave a lui Dumnezeu; mai mult, să se menţină imuni de astfel de opinii false, în nici un caz să nu le treacă cu vederea. Dacă vreun confesor sau păstor de suflete, ar conduce credincioşii încredinţaţi lui în aceste erori, ar trebui cel puţin să-i împărtăşească cu aprobarea sau cu vinovăţia tăcerii, şi să fie încredinţat că trebuie să dea socoteală amănunţită lui Dumnezeu, Judecătorul suprem, pentru trădarea încrederii sale sfinte şi să i se atribuie cuvintele lui Cristos : « Ei sunt orbi şi conducători ai orbilor şi dacă un orb conduce un alt orb, amândoi cad în prăpastie. »[46]

58. În ceea ce priveşte reaua folosinţă a căsătoriei, ca să se treacă cu vederea argumentele ruşinoase, nu rar altele false şi exagerate sunt puse înainte. Sfânta Maică Biserică înţelege foarte bine şi apreciază tot ceea ce spune în privinţa sănătăţii mamei şi pericolului vieţii ei. Şi cine nu s-ar necăji să se gândească la aceste lucruri? Cine nu e umplut cu cea mai mare admiraţie când vede o mamă riscându-şi viaţa cu vitejie ca să poată păstra viaţa copilului pe care l-a conceput ? Numai Dumnezeu milos şi darnic o poate răsplăti pentru îndeplinirea oficiului încedinţat ei de natură, şi o va răsplăti cu siguranţă într-o manieră îndestulătoare.[47]

59. Sfânta Biserică ştie bine că nu rareori se păcătuieşte împotriva uneia dintre părţi, când, pentru o cauză gravă, ea sau el, în silă permite schimbarea ordinii corecte. În acest caz, nu este păcat cu condiţia ca, conştient de legea iubirii, ea sau el nu neglijează să caute să disuadeze şi să împiedice partenerul de la păcat. Nici aceia nu se consideră că acţionează împotriva naturii, care, în căsătorie îşi folosesc dreptul într-un mod corespunzător deşi, pe baza motivelor naturale, fie de timp sau de anumite defecte, o nouă viaţă nu poate fi concepută. Pentru că, în căsătorie, ca şi în folosirea drepturilor matrimoniale, există , de asemenea, şi scopuri secundare, cum ar fi ajutorul reciproc, cultivarea dragostei reciproce, şi potolirea concupiscenţei care nu le este interzisă soţului şi soţiei atâta timp cât sunt subordonaţi scopului prim şi cât natura intrinsecă a actului este păstrată.

60. Sunt adânc atins de suferinţele acelor părinţi care, în lipsuri extreme, trec prin mari dificultăţi în a-şi creşte copiii.

61. Totuşi, ar trebui să aibă grijă ca starea lor materială să nu fie ocazia pentru o eroare şi mai mare. Nici o dificultate nu poate apărea care să justifice punerea deoparte a legii lui Dumnezeu care interzice toate actele rele intrinsic. Nu există nici o posibilă circumstanţă în care soţul şi soţia să nu poată, întăriţi de harul lui Dumnezeu, să îndeplinească cu credincioşie îndatoririle lor şi să-şi păstreze în căsătorie castitatea nepătată. Acest adevăr al credinţei creştine este exprimat prin învăţătura conciliului din Trent. « Nimeni să nu fie atât de grăbit încât să afirme ceea ce părinţii Conciliului au pus sub anatema, şi anume că nu există precepte ale lui Dumnezeu imposibil de urmat de cei drepţi. Dumnezeu nu cere imposibilul, dar prin poruncile sale, ne instruieşte să facem ceea ce putem; să ne rugăm pentru ce nu putem, ca să ne ajute. »[48]

62. Această doctină a fost din nou solemn repetată şi confirmată de Biserică în condamnarea ereziei Ianseniste care a îndrăznit să pronunţe această blasfemie împotriva bunătăţii lui Dumnezeu : « unele precepte ale lui Dumnezeu, sunt, când considerăm puterile pe care le are omul, imposibil de urmat chiar şi de cei drepţi care doresc să păstreze legea şi se străduiesc pentru aceasta, cu ajutorul harului, aceste legi puteau fi îndeplinite. » [49]

63. Dar o altă crimă gravă trebuie observată, Venerabili fraţi, care priveşte luarea vieţii copiilor aflaţi în sânul mamelor. Unii vor să li se permită şi să fi lăsat la voinţa tatălui sau a mamei; alţii spun că este ilegal dacă nu sunt motive întemeiate pe care le numesc medicale, sociale sau eugenice. Pentru că această chestiune cade sub incidenţa legilor penale ale statului prin care distrugerea copiilor concepuţi dar nenăscuţi este interzisă, aceşti oameni cer ca motivele pe care într-o formă sau alta le apără, să fie recunoscute ca atare de legea publică şi să nu fie penalizate. Mai mult, sunt şi cei care cer ca autorităţile publice să furnizeze ajutor pentru aceste operaţiuni ce au de-a face cu moartea, un lucru, care, trist să spun, este foarte frecvent în anumite locuri.

64. Cât despre indicaţia terapeutică la care am am făcut referire, Venerabili fraţi, oricât am compătimi mama a cărei sănătate şi chiar viaţă este pusă în pericol de îndeplinirea dată ei de natură, oricum, care ar putea fi un motiv suficient pentru a scuza crima directă a unui inocent? Exact despre aceasta vorbim. Fie că este impus asupra mamei sau a copilului este împotriva preceptului lui Dumnezeu şi a legii naturii : « Să nu ucizi. » [50] Viaţa fiecăruia este sacră şi nimeni nu are puterea, nici măcar puterea publică să o distrugă. Nu are nici un rost să apelezi la dreptul de a lua viaţa pentru că aici este vorba despre un inocent, din moment ce acel drept este vinovat; nici nu se pune aici problema de apărare prin vărsare de sânge împotriva unui agresor (pentru că cine ar putea numi un copil inocent un agresor); şi iarăşi nu este vorba aici de ceea ce se numeşte legea extremei necesităţi care s-ar putea extinde la uciderea directă a inocentului. Doctorii cinstiţi şi îndemânatici se luptă demni de laudă să păstreze vieţile atât a mamei cât şi a copilului; dimpotrivă, se arată nedemni de nobila profesie medicală cei care trimit la moarte pe unul sau altul pretinzând că practică medicina sau din motive de milă prost condusă.

65. Toţi care sunt de acord cu cuvintele ferme ale episcopului de Hippo denunţă acei părinţi răi care caută să rămână fără copii, şi, eşuând în aceasta nu le este ruşine să-şi omoare copiii. « Uneori, această cruzime merge atât de departe încât se încearcă dobândirea unei sterilităţi dăunătoare şi dacă aceasta dă greş, copilul conceput în pântece este într-un fel sau altul evacuat în dorinţa de a distruge copilul înainte să fie conceput, sau, dacă deja trăieşte în uter, să fie ucis înainte de a se naşte. Dacă atât bărbatul cât şi femeia sunt părtaşi la asmenea practici, nu mai sunt soţi deloc şi dacă de la început au gândit aşa şi nu s-au căsătorit onest, ci pentru satisfacerea impură, dacă ambii nu sunt părtaşi la aceste fapte, îndrăznesc să spun că fie ea se face amanta soţului, sau celălalt doar amantul soţiei.» [51]

66. Ceea ce se spune în favoarea indicaţiei sociale şi eugenice poate şi trebuie acceptat cu condiţia ca metode legale şi cinstite să fie folosite în limitele corespunzătoare, dar să dorească să pună înainte motive ce ţin de ei pentru uciderea inocenţilor este de neconceput şi contrar preceptutlui divin promulgat în cuvintele apostolului: nu este admis să se facă rău ca să se obţină binele. [52]

67. Cei care deţin frâiele guvernării n-ar trebui să uite că este datoria autorităţilor publice prin legi corespunzătoare şi sancţiuni să apere vieţile inocenţilor şi aceasta cu atât mai mult cu cât aceia ale căror vieţi sunt puse în pericol şi atacate nu se pot apăra singuri. Printre care trebuie să-i menţionăm mai întâi pe copiii ascunşi în sânul mamei. Şi dacă magistraţii publici, nu numai că nu-i apără, dar prin legile şi ordonanţele lor îi trădează dându-i morţii pe mâna doctorilor sau a altora, să-şi amintească că Dumnezeu este judecătorul şi răzbunătorul sângelui nevinovat care strigă din pământ la cer. [53]

68. În cele din urmă acea practică dăunătoare trebuie condamnată pentru că atinge dreptul natural al omului să se căsătorească, dar afectează într-un mod real bunăstarea copilului. Pentru că există unii care sunt de acord cu eugenia, nu numai că dau sfatul pentru a procura mai sigur puterea şi sănătatea viitorului copil – care într-adevăr nu este contrară gândirii corecte – dar pun eugenia înaintea scopurilor unei ordini mai înalte, şi prin autoritatea publică vor să-i împiedice de la căsătorie pe toţi care, deşi natural potriviţi pentru căsătorie, ei consideră, în conformitate cu normele şi conjuncturile investigaţiilor lor, prin transmitere ereditară ar aduce pe lume copii cu deficienţe. Şi mai mult, vor s­ă-i lipsescă pe aceştia de facultatea lor naturală prin acţiune medicală împotiva voinţei lor; şi nu propun aceasta ca pe o impunere a unei pedepse grave pentru o crimă comisă, nu să prevină crime viitoare de persoane nevinovate, dar împotriva fiecărui drept şi bun ei vor să­-şi aroge o putere asupra unei facultăţi pe care n-a avut-o niciodată şi nu pot să o posede legitim.

69. Cei care reacţionează astfel sunt în pericol de a pierde din vedere faptul că familia este mai sacră decât statul şi că oamenii nu sunt concepuţi pentru pământ şi timp, ci pentru cer şi eternitate. Deşi aceştia adesea trebuie să fie disuadaţi de a intra în căsătorie, cu siguranţă este greşit să stigmatizezi oamenii cu stigmatul crimei pentru că se căsătoresc, pe temeiul că, în ciuda faptului că sunt capabili de căsătorie, vor da naştere unor copii cu malformaţii, deşi folosesc toată grija şi atenţia.

70. Magistraţii publici n-au putere directă aspura corpurilor supuşilor lor, prin urmare, unde n-a avut loc nici o crimă şi nu este prezentă nici o cauză pentru o pedeapsă gravă, nu pot niciodată să facă rău în mod direct sau să umble la integritatea trupului, fie pentru motive de eugenie sau pentru orice alt motiv. Sfântul Toma ne învaţă acest lucru când se întreabă dacă omul judecă de dragul de a preveni relele viitoare care pot produce pedeapsă, el admite că, într-adevăr există puterea în ceea ce priveşte alte forme ale răului, dar drept şi eficace le neagă în ceea ce priveşte mutilarea trupului. « Nimeni care este nevinovat nu poate fi pedepsit de un tribunal lumesc nici prin biciuire până la moarte, sau mutilare sau prin bătaie. » [54]

71. Mai mult, doctrina creştină stabileşte iar lumina raţiunii umane o face mai clar, că indivizii nu au altă putere asupra membrelor lor, decât aceea ce se pretează scopurilor lor naturale; şi nu sunt liberi să distrugă sau să-şi mutileze membrele sau în orice alt fel să le facă nepotrivite pentru scopurile lor ,cu excepţia faptului când nu se poate altfel pentru binele întregului corp.

72. Acum putem considera o altă clasă de erori ce privesc fidelitatea conjugală. Fiecare păcat comis în ceea ce priveşte copilul, devine într-un fel un păcat împotriva fidelită­ţii conjugale, din moment ce aceste două binecuvântări sunt legate în mod esenţial. Oricum, trebuie să menţionăm pe scurt sursele erorilor şi viciilor corespunzătoare acelor virtuţi care sunt cerute de fidelitatea conjugală, şi anume onoarea castă ce există între bărbat şi femeie, supunerea datorată bărbatului şi adevărata dragoste ce-i leagă.

73. Înseamnă că cei care distrug fidelitatea reciprocă sunt cei care cred că ideile şi moralitatea timpului nostru în privinţa anumitor prietenii false şi rele cu o a treia parte pot fi aprobate şi care învaţă că o mai mare libertate a sentimentului şi acţiunii în astfel de relaţii externe ar trebui permise soţului şi soţiei, în special că atâţia, (aşa consideră ei) sunt posedaţi de o tendinţă sexuală înăscută care nu poate fi satisfăcută în limitele înguste ale căsătoriei monogame. Atitudinea rigidă ce condamnă toate afecţiunile senzuale şi acţiunile cu o a treia persoană îşi închipuie că sunt o îngustare a inimii şi minţii, ceva învechit sau o formă abjectă de gelozie, şi, prin urmare, ei privesc legile penale date de stat pentru păstratrea fidelităţii conjugale ca goale de sens sau vor să le desfiinţeze. Asemenea păreri nedemne şi inutile sunt condamnate de acel nobil instinct care se găseşte în toţi soţii caşti, şi chiar de lumina mărturiei naturii – mărturie care este sancţionată şi confirmată de porunca lui Dumnezeu: «Să nu comiţi adulter. » [55] şi de cuvintele lui Cristos: «Cine se va uita la o femeie cu dorinţă deja a comis adulter cu ea ­în inima lui.» [56] Forţa acestui precept divin nu poate fi niciodată stabilită de obiceiurile omeneşti, de exemplul rău sau de pretextul progresului uman pentru că aşa cum « este unul şi acelaşi Isus Cristos ieri, azi şi întotdeauna » [57] tot aşa este una şi aceeaşi doctrină a lui Cristos care este valabilă şi din care nici o iotă sau literă nu vor trece până nu va fi îndeplinită.[58]

74. Aceiaşi învăţători falşi care încearcă să estompeze fidelitatea conjugală şi puritatea nu se feresc să nu se folosească de ascultarea onorabilă şi ascultătoare pe care femeia i-o datorează bărbatului. Mulţi merg mai departe şi susţin că o astfel de supunere a unei părţi este nedreaptă pentru demnitatea umană şi că drepturile soţului şi soţiei sunt egale; prin urmare, cu obraznicie proclamă emanciparea femeilor. Această emancipare în ideile lor are trei părţi: în conducerea societăţii domestice, în administrarea afacerilor familiei şi în creşterea copiilor. Trebuie să fie socială, economică şi psihologică – psihologică, adică femeia poate fi eliberată la bunul ei plac de îndatoririle împovărătoare ce revin soţiei ca mamă şi tovarăşă, (deja am spus că aceasta nu este o emancipare, ci o crimă); socială – pe cât soţia este eliberată de grijile copiilor şi familiei ar putea, neglijând aceste lucruri, să-şi urmeze propria înclinaţie şi să se dedice afacerilor publice; în cele din urmă economică – femeia, chiar şi fără cunoaşterea şi împotriva voinţei soţului poate fi liberă să conducă şi să administreze propriile-i afaceri, dând atenţie acestora şi nu copiilor, soţului şi familiei.

75. Aceasta nu este adevărata emancipare a femeii, nici libertatea raţională ce aparţine nobilului oficiu al unei femei creştine şi soţii; este mai degrabă degradarea caracterului femeii şi a demnităţii mamei, şi a întregii familii şi, ca urmare, soţul suferă pierderea soţiei, a copiilor şi a mamei lor iar casa şi toată familia pierd un gardian atent. Mai mult, această libertate falsă şi egalitatea nenaturală cu soţul este în detrimental femeii înseşi, pentru că dacă femeia coboară de pe tronul său cu adevărat regal pe care a fost ridicată de către Evahghelie, va fi curând redusă la vechiul statut de sclavie (dacă nu aparent, cu siguranţă în realitate) şi devine aproape ca păgânii: simplul instrument al bărbatului.

76. Aceată egalitate de drepturi ce este aşa de mult exagerată şi distorsionată trebuie într-adevăr recunoscută în acele drepturi care aparţin demnităţii sufletutlui uman şi care sunt specifice contractului căsătoriei şi inseparabil leagte. În astfel de lucruri, fără îndoială, ambele părţi se bucură de aceleaşi drepturi şi sunt legate de aceleşi obligaţii, cu alte cuvinte trebuie să existe o anumită inegalitate care este cerută de binele familiei şi de dreapta ordine şi unitate şi stabilitate a vieţii casnice.

77. Condiţia socială şi economică a femeii măritate trebuie, într-un fel, să fie alterată pe baza schimbărilor sociale, este partea autorităţii publice să adapteze legile civile ale soţiei cererilor şi nevoilor moderne, păstrând în vedere ceea ce dispoziţia naturală şi temperamentul sexului feminin, buna moralitate şi bunăstarea familiei o cer, astfel încât, ordinea esenţială a societăţii domestice să rămână inactă, fondată pe ceva mai înalt decât autoritatea şi înţelepciunea umană, şi anume pe autoritatea şi înţelepciunea lui Dumnezeu şi astfel de neschimbat de legile publice sau la bunul plac al indivizilor.

78. Aceşti duşmani ai căsătoriei merg mai departe când substituie pentru acea solidă şi adevărată dragoste, care este baza fericirii conjugale, o anumită vagă compatibilitate de comportament. Numesc aceasta simpatie şi afirmă că, din moment ce este singura legătură prin care soţul şi soţia sunt împreună, atunci când aceasta încetează, căsătoria este complet dizolvată. Ce înseamnă aceasta dacă nu a construi o casă pe nisip? – o casă care în cuvintele lui Cristos ar fi scuturată şi s-ar prăbuşi îndată ce-ar fi expusă valurilor adversităţilor “şi vânturile au bătut şi au lovit casa. Şi ea a căzut: şi mare fost căderea ei.“ [59] Pe de altă parte casa construită pe stâncă, adică pe castitate reciprocă şi întărită de o deliberată şi constantă unire a spiritelor, nu numai că nu va cădea niciodată, dar nici nu va fi scuturată de adversităţi.

79. Am arătat până acum, Venerabili fraţi, excelenţa primelor două binecuvântări ale căsătoriei creştine pe care subversorii moderni ai societăţii le atacă. Şi acum, considerând a treia binecuvânatre, cea a sacramentului, pe departe le întrece pe celelalte două, n-ar trebui să fim surprinşi că aceasta, din cauza excelenţei sale remarcabile este cu mult mai mult atacată de aceiaşi oameni. Pun în faţă faptul că căsătoria aparţine pe de-a-ntregul sferei civile, şi nu celei religioase, sau bisericii lui Cristos, orice legătură poate fi disolubilă, separarea şi divorţul trebuie tolerate şi nu sancţionate de lege; din care decurge în cele din urmă că, dezbrăcată de sfinţenia ei, căsătoria ar trebui enumerată printre instituţiile civile şi seculare. Primul punct conţinut în argumentul lor este că actul civil însuşi ar trebui să ţină locul contractului căsătoriei (căsătoriei civile, cum e numită), în timp ce actul religios trebuie considerat o simplă adăugare sau cel mult o concesie a oamenilor prea superstiţioşi. Mai mult, nu vor să existe cauze de reproş legate de faptul că căsătoriile contractate de un catolic cu un non-catolic fac referire la religie sau recurs la autorităţii ecleziale. Al doilea punct, care este o consecinţă a primului, se găseşte în scuza lor pentru divorţ şi în lauda şi încurajarea acelor legi civile care favorizează slăbirea legăturii înseşi. După cum trăsăturle remarcabile ale caracterului religios al căsătoriei, şi în special al căsătoriei sacramentale a creştinilor, au fost tratate pe larg şi suportate de argumente convingătoare în scrisorile enciclice ale lui Leo XIII, scrisori pe care le-am amintit adesea şi pe care mi le-am asumat, vi le recomand, repetând aici numai câteva puncte.

80. Chiar şi numai prin lumina raţiunii şi în special dacă vechile înregistrări ale istoriei sunt investigate, dacă conştiinţa populară neclintită este integrată şi manierele şi instituţiile tuturor raselor examinate, este sufcient de clar că există o anumită sacralitate şi caracter religios ataşat chiar uniunii pure dintre bărbat şi femeie « nu ceva adăugat de şansă, dar din interior, nu impus de om, ci implicat în natura lucrurilor » din moment ce-l are pe Dumnezeu ca autor şi a fost chiar de la început o prevestire a Întrupării Cuvântului lui Dumnezeu. » [60] Această sacralitate a căsătoriei care este intim legată cu religia şi cu tot ce este sfânt, decurge din originea divină pe care tocmai am menţionat-o, din scopul ei care este naşterea şi educarea copiilor lui Dumnezeu, şi din legătura bărbatului şi a femeii cu Dumnezeu prin dragostea creştină şi ajutorul reciproc şi,în cele din urmă, reiese din natura căsătoriei, a cărei instituire trebuie căutată în Providenţa lui Dumnezeu, din moment ce este mijlocul de a transmite viaţa făcându-i astfel pe părinţi miniştrii, cum s­ar zice, ai omipotenţei divine. La aceasta trebuie adăugat că noul element al demnităţii care reiese din sacrament, prin care căsătoria creştină este aşa înobilată şi ridicată la un aşa nivel, încât i-a apărut apostolului ca un mare sacrament, onorabil din toate punctele de vedere.[61]

81. Acest caracter religios al căsătoriei, sublima lui semnificaţie reprezentarea uniunii dintre Cristos şi Biserică, evient cere, ca aceia pe punctul de a se căsători să arate o stimă sfântâ pentru aceasta, şi cu zel să se străduiască să-şi facă căsătoria să se apropie cât mai mult de arhetipul lui Cristos şi al Bisericii.

82. Cei care, prin urmare, contractează căsătorii mixte în grabă şi fără atenţie, din care dragostea maternală şi providenţa bisericii îi disuadează pe copiii ei din motive foarte sănătoase, dau greş în mod vizibil, uneori cu pericolul propriei lor mântuiri. Această atitudine a Bisericii faţă de căsătoriile mixte apare în multe documente, toate fiind sumarizate în Codul de drept canonic: « Peste tot şi cu cea mai mare stricteţe Biserica interzice căsătoriile între botezaţi, dintre care unul este catolic iar celălalt membru al unei secte schismatice sau eretice; şi, dacă se întâmplă, există pericolul ca partea catolică să renunţe la religie, iar copiii să nu mai urmeze dreapta credinţă, o astfel de căsătorie este interzisă, de asemenea de legea divină. » [62] Dacă Biserica, ocazional, pe baza circumstanţelor nu refuză să acorde dispensă de la aceste legi stricte (cu condiţia ca legea divină să rămână intactă) atunci trebuie, pentru pericolele menţionate mai sus, să se dea garanţii sigure că vor fi evitate. Este puţin probabil că partea catolică nu va suferi vreun detriment dintr­o astfel de căsătorie.

83. Şi nu de puţine ori, aşa cu ne arată experienţa, defectele deplorabile ale religiei au loc printre copii, sau cel puţin o cădere ­într-o indiferenţă religioasă care este strâns legată cu impietatea. Trebuie considerat şi faptul că în aceste căsătorii mixte devine cu mult mai dificil să se imite printr-o vie conformitate a spiritului misterul despre care am vorbit, şi anume strânsa legătură între Cristos şi Biserică.

84. De asemenea, în această căsătorie nu va exista acea uniune a spiritului care este semnul Bisericii lui Cristos, tot aşa ar trebui să fie şi semnul căsătoriei creştine, gloria şi podoaba ei. Pentru că acolo unde există diversitate de gândire, adevăr şi sentiment, legătura unirii dintre inimă şi minte lasă de dorit sau cel puţin este slăbită. De aici rezultă pericolul ca dragostea soţului şi a soţiei să se răcească şi pacea şi fericirea vieţii de familie, din moment ce se bazează pe uniunea inimilor, să fie distruse. Acum multe secole, într-adevăr legea romană a proclamat : « Căsătoria este uniunea dintre un bărbat şi o femeie, o împărţire a vieţii şi a comunicării drepturilor divine şi umane. »[63] Dar în mod special, aşa cum subliniam, Venerabili fraţi, creşterea facilităţilor divorţurilor este un obstacol pentru aducerea căsătoriei la acel statut de perfecţiune pe care Răscumpărătorul divin a voit să o posede.

85. Avocaţii neo-păgânismului de astăzi n-au învâţat nimic din starea tristă a lucrurilor, ci î­n loc, zi de zi , cu mai multă vehemenţă continuă prin legislaţie să atace indisolubilitatea legăturii căsătoriei, proclamând că legitimitatea divorţului trebuie să fie recunoscută şi că legile vechi ar trebui să cedeze locul unei legislaţii mai umane. Multe şi variate sunt motivele aduse de ei pentru divorţ, unele rezultând din slăbiciunea şi vina personală implicate, altele din circumstanţele cazului; pe primele le descriu ca subiective, într-un cuvânt orice ar face viaţa de căsătorie grea sau neplăcută. Se luptă să-şi creeze o legislaţie pentru divorţ pe care o alcătuiesc cu diverse argumente. Astfel, în primul rând ei susţin că este pentru binele părţilor că cel care este inocent ar trebui să aibă dreptul să se separe de cel vinovat, sau ca cel vinovat să fie retras dintr-o uniune care este împotriva voinţei sale şi neplăcută. În al doilea rând, ei spun că binele copilului cere aceasta pentru că fie va fi lipsit de o educaţie corespunzătoare sau de fructele ce decurg din aceasta, şi va fi prea lesne afectat de discordiile şi scăpările părinţilor şi dus departe de calea virtuţii. Şi, în al doilea rând, binele comun al societăţii cere ca aceste căsătorii să fie complet dizolvate, care sunt acum incapabile să producă rezultatele lor naturale, şi că reparaţii legale ar trebui admise atunci când se pot produce crime ca rezultat al coabitării şi relaţiilor dintre părţi. Acest ultim argument, spun ei, că ar trebui admis ca să se evite crimele comise cu scopul de a obţine dorita sentinţă de divorţ pentru care judecătorul poate legal să slăbească legătura căsătoriei, ca să prevină oamenii de a veni înaintea curţilor de judecată când este evident din statutul cazului că mint şi se acuză reciproc – toate acestea aducând curtea şi autorităţile civile la dispreţ. Astfel, legile civile, după părerea lor, trebuie reformulate pentru a preîntâmpina aceste noi cereri, să se potrivească cu schimbările timpului şi ale opiniilor oamenilor, instituţiilor civile şi obiceiurilor. Fiecare din aceste motive este considerat de ei ca fiind concludent astfel încât toate luate împreună oferă o dovadă a necesităţii acordării divorţului în anumite cazuri.

86. Alţii, făcând un pas mai departe afirmă că căsătoria, fiind un contract privat, trebuie, ca alte contracte private, lăsat la consimţământul şi plăcerea ambelor părţi şi astfel poate fi dizolvat de orice motiv.

87. Opus tuturor acestor opinii nesăbuite, Venerabili fraţi, stă legea nealterabilă a lui Dumnezeu, pe deplin confirmată de Cristos, o lege care nu poate fi niciodată lipsită de forţa ei de către decretele oamenilor, ideile vreunui popor sau voinţa unui legislator: « Ceea ce Dumnezeu a unit, omul să nu despartă. »[64] Şi, dacă orice om acţionează contrar acestei legi, acţiunea lui este nulă şi neavenită şi rămâne consecinţa, după cum Cristos însuşi a confirmat în mod exclusiv : « Toţi cei care-şi alungă nevasta şi se căsătoresc cu alta, comit adulter, iar el ce se căsătoreşte cu cea lăsată de soţ, comite adulter. » [65] Mai mult, aceste cuvinte se referă la orice fel de căsătorie; chiar şi la cele naturale şi legitime, după cum deja am observat, că indisolubilitatea prin care slăbirea legăturii este o dată pentru totdeauna îndepărtată de capriciul părţilor şi de la fiecare putere seculară, este o proprietate a fiecărei căsătorii adevărate.

88. Fie ca acea pronunţare solemnă a Conciliului din Trent să fie reamintită, în care, sub semnul anatemei , au fost condamnate aceste erori: « Dacă cineva ar spune că pe baza ereziei sau greutăţilor coabitării sau unui abuz deliberat al unei părţi, legătura căsătoriei ar putea fi slăbită, să fie anatema » ; [66] şi din nou: « Dacă cineva ar spune că Biserica greşeşte în a fi învăţat sau învăţând acest lucru, în conformitate cu învăţăturile Evangheliei şi ale apostolilor, legătura căsătoriei nu poate fi slăbită din cauza adulterului uneia dintre părţi; sau că nici o parte chiar şi inocentă, care n-a dat nici o cauză pentru păcatul adulterului, nu poate contracta o altă căsătorie în timpul vieţii celeilalte părţi; şi comite adulter cel care se căsătorşte cu alta, după ce şi-a izgonit soţia adulteră, şi, în acelaşi fel, comite adulter cea care-şi lasă soţul şi se căsătoreşte cu altul: să fie anatema. » [67]

89. Dacă, prin urmare, Biserica nu a greşit învăţând aceasta şi, deci este sigur că legătura căsătoriei nu poate fi slăbită chiar şi pe temeiul păcatului adulterului, este evident că orice altă scuză mai slabă care se aduce, nu are nici o valoare. Şi obiecţiilor aduse împotriva fermităţii legăturii căsătoriei li se răspunde uşor. Pentru că, în fiecare circumstanţă, separarea imperfectă a părţilor este permisă, legătura nefiind întreruptă. Această separare, pe care Biseica însăşi o permite şi o menţionează în Codul de drept canonic în acele canoane care se referă la separarea părţilor în ceea ce priveşte legătura maritală şi coabitarea, şterge toate inconvenienţele şi pericolele pretinse.[68]Va fi pentru legea sacră şi într-o anumită privinţă şi pentru legea civilă, încât chestiuni de lege civilă sunt afectate, să pună bazele, condiţiile şi precauţiile ce trebuie luate într-un astfel de caz ca să protejeze educaţia copiilor şi binele familiei şi să îndepărteze toate acele răutăţi care ameninţă persoanele căsătorite, copiii şi Statul. Acum toate acele argumente care sunt aduse să dovedească indisolubilitatea căsătoriei, argumente pe care le­am menţionat, pot fi la fel de bine aplicte, excluzând numai necesitatea divorţului, dar chiar şi puterea de a garanta; în timp ce pentru toate avantajele care pot fi aduse pentru primul, se pot aduce tot atâtea dezavantaje şi răutăţi care sunt o ameninţare formidabilă pentru întreaga societate umană.

90. Ca să revin la expresia predecesorului meu, nu este necesar să mai subliniez ce cantitate de bine este implicată în indisolubilitatea absolută a căsătoriei şi ce tren de răutăţi urmează după divorţ. Oricând legătura căsătoriei rămâne intactă, atunci găsim căsătorii contractate cu un simţ de siguranţă şi securitate în timp ce, când separările sunt luate în conseiderare şi pericolele divorţului sunt prezente, contractul marital însuşi devine nesigur sau cel puţin lasă loc anxietăţilor şi surprizelor. Pe de o parte vedem o întărire minunată a bunăvoinţei şi cooperării în viaţa zilnică a soţului şi a soţiei, în timp ce, pe de altă parte amble sunt mizerabil slăbite de prezenţa unei facilităţi a divorţului. Aici avem într-un moment oportun o sursă de ajutor prin care ambelor părţi le este facilitată păstrarea purităţii şi loialităţii; găsim stimulente dăunătoare necredinţei. Pe această parte găsim naşterea copiilor, grija şi creşterea promovate eficient, multe poteci ale discordiei închise între familii şi relaţii şi începuturile rivalităţilor şi geloziei depăşite uşor; obstacole foarte mai în ceea ce priveşte naşterea şi creşterea copiilor şi educarea lor şi multe ocazii de certuri şi seminţe ale geloziei sunt pantate peste tot. În cele din urmă, dar în mod special demnitatea şi poziţia femeii în societatea domestică şi civilă este reinstaurată de cea dintâi; în timp ce, prin cea de-a doua este ruşinos decăzută şi apare pericolul «să fie considerate proscrise, sclave ale poftei bărbatului.»[69]

91. Ca să conchid cu importantele cuvinte ale lui Leo XIII, din moment ce distrugerea vieţii de familie «şi pierderea bunăstării naţiunilor este adusă mai mult de corupţia moravurilor decât de orice altceva, se vede uşor că divorţul care se naşte din moravurile pervertite ale unui popor şi duce după cum ne arată experienţa, la obiceiuri vicioase în viaţa publică şi privată, este opus în mod special bunăstării familiei şi statului. Natura serioasă a acestor rele va fi mai clar recunoscută când ne amintim că o dată ce divorţul a fost permis nu vor fi mijloace suficiente să fie ţinut din scurt şi în graniţe definite. Mare este puterea exemplului, mai mare cea a dorinţei; şi cu astfel de pofte nu se poate întâmpla decât ca divorţul şi consecinţa de a liberaliza pasiunile să se răspândească zilnic şi să atace sufletul multora ca o boală contagioasă sau ca un râu care-şi iese din matcă, inundând terenurile.»[70]

92. Asfel, cum citeam în aceeaşi scrisoare «dacă lucrurile nu se schimbă, familia umană şi statul au toate motivele să se teamă ca să nu sufere o ruină absolută.»[71] Toate aceste lucruri au fost scrise acum 50 de ani, şi totuşi sunt confirmate de creşterea zilnică a corupţiei moravurilor şi degradarea familiei în acele zone unde comunismul domneşte nesupravegheat.

93. Până acum, Venerabili Fraţi, am admirat cu respectul cuvenit tot ceea ce Creatorul înţelept şi Răscumpărătorul omenirii a orânduit în ceea ce priveşte căsătoria, în acelaşi timp mi-am exprimat durerea că o astfel de ordonanţă pioasă a bunătăţii divine ar trebui astăzi să fie frustrată şi călcată în picioare de pasiuni, erori şi vicii ale omului.

94. Este potrivit deci, cu toată grija părinteacă să caut remedii potrivite ca acele abuzuri detestabile pe care le-am menţionat să poată fi îndepărtate şi peste tot căsătoria să fie din nou revelată. În acest scop, mi se cade, mai presus de orice, să amintesc acel principiu ferm stabilit, estimat de asemenea în folozofia sănătoasă şi în teologie: şi anume că orice lucruri au deviat de la ordinea lor nu pot fi aduse la acel statut originar care este în armonie cu atura lor, cu excepţia unei întoarceri la planul divin, care, după cum învaţă Doctorul angelic, [72] este prototipul ordinii corecte.

95. Prin urmare, predecesorul meu de fericită amintire Leo XIII, a atacat doctrina naturaliştilor cu acetse cuvinte: « este o lege divină că orice lucru constituit de Dumnezeu, autorul naturii, îl găsim cu atât mai folositor şi mai salutar, cu cât rămâne în statutul său natural , neschimbat şi nealterat; încât precum Dumnezeu creatorul tuturor lucrurilor ştie ce este potrivit pentru constituirea şi păstrarea fiecăruia şi prin voinţa şi raţiunea sa aşa a stabilit toate acestea, încât fiecare să-şi atingă scopul. Dar dacă înfumurarea şi răutatea omului schimbă şi deranjează această ordine a lucrurilor, atât de providenţial concepute, atunci, într-adevăr, lucrurile orânduite aşa frumos vor fi injurioase, sau vor înceta să mai fie benefice, fie pentru că, în schimb şi-au pierdut puterea beneficiului, fie pentru că Dumnezeu însuşi consideră să arunce pedeapsă asupra mândriei şi îndrăznelii omului.» [73]

96. Prin urmare, ca să restaurze ordinea potrivită în această chestiune a căsătoriei, este necesar ca toţi să ţină cont de planul divin şi să se străduiască să i se conformeze.

97. Din moment ce obstacolul de bază al acestui studiu – puterea poftei nestrunite, care într-adevăr este cauza cea mai mare a păcatului împotriva sacrelor legi ale căsătoriei, şi , din moment ce omul nu-şi poate controla pasiunile, dcă nu se supune mai întâi lui Dumnezeu, aceasta trebuie să fie prima sa strădanie, în conformitate cu planul divin alcătuit. Pentru că există o sfântă ordine că oricine se va supune voinţei lui Dumnezeu, cu ajutorul harului divin, să fie fericit de a-şi supune propriile pasiuni şi concupiscenţa, în timp ce acela care este rebel împotriva lui Dumnezeu, spre necazul lui, va experimenta în el însuşi violenta rebeliune a celor mai rele pasiuni.

98. Şi ce înţelept a fost decretat acest lucru de Sfântul Augustin care spune: «este potrivit într-adevăr ca cel mai de jos să fie supus celui mai de sus, astfel încât cel care-şi va fi supus orice se află sub el, ar trebui să se supună celor care sunt deasupra lui. Recunoaşteţi ordinea, căutaţi pacea. Fiţi astfel supuşi lui Dumnezeu, şi carnea supusă vouă. Ce este ma potrivit! Ce este mai drept! Voi sunteţi supuşi celor mai mari, iar cei de jos vă sunt supuşi. Slujiţi-l pe acela care v-a făcut astfel încât ceea ce a fost făcut pentru voi să vă slujească. Pentru că nu noi ordonăm această ordine şi anume: «Carnea vouă şi voi lui Dumnezeu», ci «Voi lui Dumnezeu şi carnea vouă.” Dacă, oricum, dispreţuiţi supunerea vostră înşivă lui Dumnezeu, niciodată nu veţi reuşi să vă supuneţi carnea. Dacă nu veţi asculta de Dumnezeu veţi fi necăjiţi de servitorul vostru.» [74] Această ordine corectă din partea înţelepciunii dumnezeieşti este menţionată de sfântul Doctor al neamurilor pentru că vorbind de acei vechi filozofi care au refuzat să-l adore pe cel pe care-l ştiau drept creatorul universului, el spune: «unde Dumnezeu i-a dedat dorinţelor inimilor lor, necurăţiei, dezonoarei propriilor trupuri;» şi iar «Pentru că acest Dumnezeu i-a predat unor sentimente ruşinoase.» [75], Sfântul Iacob spune: « Dumnezeu le stă împotrivă celor mândri şi le dă har celor umili.” [76] fără de care, după cum acelaşi Doctor al neamurilor ne reaminteşte, omul nu se poate supune rebeliunii cărnii.[77]

99. Prin urmare, după cum atacurile acestor necontrolate pasiuni nu pot în nici un chip să fie diminuate, dacă nu mai întâi spiritul arată încuviiinţare a datoriei şi respectului faţă de Creatorul său, este mai presus de toate ca aceia care sunt uniţi în legătura căsătoriei să fie umpluţi cu un profund şi genuin simţ a datoriei faţă de Dumnezeu care le va modela întrega viaţă şi le va umple minţile şi voinţele cu un respect foarte adânc faţă de maiestatea lui Dumnezeu.

100. Potrivit deci, şi în acord cu norma definită a sentimentului creştin, acţionează acei păstori care, ca să-i prevină pe cei căsătoriţi de a nu respecta legea lui Dumnezeu, îi îndeamnă să-şi îndeplinească datoria şi să-şi exercite religia astfel încât să se dea lui Dumnezeu, să ceară mereu ajutorul lui divin, să frecventeze sacramentele şi să păstreze şi să cultive întotdeauna o devoţiune loială şi sinceră faţă de Dumnezeu.

101. Sunt înşelaţi cei care au neglijat sau subestimat aceste mijloace care se ridică deasupra naturii, care cred că pot influenţa oamenii prin folosirea şi descoperirea ştiinţelor naturii, cum ar fi biologia, ereditatea şi altele ca să le schimbe dorinţele. Nu spun aceasta ca să diminueze acele mijloace naturale care sunt oneste; pentru că Dumnezeu este autorul naturii, cât şi al harului şi El a aşezat lucrurile bune ale ambelor ordine pentru uzul omului. Credincioşii, prin urmare, pot şi trebuie asistaţi de asemenea de mijloace naturale. Dar greşesc cei care cred că aceste mijloace pot stabili castitatea în uniunea conjugală sau că sunt mai eficiente decât harul supranatural.

102. Această conformitate a căsătoriei şi a comportării morale cu privire la legile divine ale căsătoriei, fără de care restaurarea ei efectivă nu poate avea loc, presupune oricum, că toţi pot discerne rapid, cu siguranţă şi fără eroare care sunt acele legi. Dar toţi pot vedea câtor falsităţi li se deschide drumul, şi câte erori se amestecă cu adevărat, dacă ar fi lăsate numai la lumina raţiunii fiecăruia sau dacă ar fi să fie descoperite de interpretarea particulară a adevărului care este revelat. Şi, dacă acest lucru se aplică multor altor adevăruri ale ordinii morale, trebuie mai mult să fim atenţi la acele lucruri care ţin de căsătorie, unde dorinţa de plăcere poate ataca slaba natură umană, s-o înşele uşor şi s-o ducă pe căi greşite; aceasta este cu mult mai adevărat despre ascultarea legii divine, care cere uneori sacrificii grele şi repetate pentru care, aşa cum arată experienţa, un om slab poate găsi aşa de multe scuze pentru a evita îndeplinirea legii divine.

103. Pe această bază, ca nici o falsitatea sau corupere a legii divine, ci o adevărată cunoaştere a ei să poată lumina minţile oamenilor şi să le ghideze comportamentul , este necesar ca o ascultare filială şi umilă faţă de Biserică să fie combinată cu devoţiunea faţă de Dumnezeu şi cu dorinţa de a i se supune. Pentru că Cristos însuşi a înfiinţat Bisrica ca învăţătoare a adevărului în acele lucruri ce privesc reglementarea moravurilor, deşi o anumită cunoaştere a aceleiaşi nu este sub raţiunea umană. Pentru că aşa cum Dumnezeu în cazul adevărurilor naturale ale religiei şi moralei a adăugat revelaţia la lumina raţiunii astfel încât ceea ce este corect şi adevărat « în timpul prezent al rasei umane să poată fi recunoscut cu uşurinţă şi cu siguranţă, fără amestec de eroare. » [78] şi pentru acelaşi scop a constituit Biserica ca protectoarea şi învăţătoarea întregului adevăr ce priveşte religia şi comportarea morală; credincioşii trebuie, prin urmare, să arate ascultare şi să­şi subordoneze minţile şi inimile ca să fie păstraţi neatinşi şi liberi de eroare şi corupere morală, şi să nu se lipsescă de asistenţa dată de Dumnezeu cu o abundenţă aşa de mare, ei trebuie să arate această ascultare nu numai când Biserica defineşte ceva în mod solemn, ci şi atunci când, prin constituţiile şi decretele Sfântului Scaun, părerile sunt prescrise şi condamnate ca periculoase şi deviante. [79]

104. Prin umare, credincioşii să fie avertizaţi împotriva judecăţii private şi a acelei false autonomii a raţiunii umane. Pentru că este străin de toţi cei care poartă numele de creştin să aibă încredere în propriile-i puteri mentale cu o aşa mândrie încât să fie de acord numai cu acele lucruri pe care le pot examina din natura lor internă, şi să-şi imagineze că Biserica trimisă de Dumnezeu să înveţe şi să ghideze toate naţiunile, nu este la modă cu chestiunile moderne şi cu circumstanţele; sau că trebuie să asculte numai în acele chestiuni pe care le-a decretat prin definiţii solemne şi că celelalte decizii ale Bisericii pot fi presupuse ca false sau cu o motivaţie insuficientă pentru adevăr şi onestitate. Dimpotrivă, o caracteristică a tuturor urmaşilor adevăraţi ai lui Cristos şcoliţi sau nu, este să accepte să fie conduşi în toate lucrurile ce ţin de credinţă şi morală de Biserica lui Dumnezeu prin Păstorul ei suprem, care este el însuşi condus de Cristos.

105. Prin urmare, din moment ce totul trebuie referit la legea şi raţiunea lui Dumnezeu, ca să se aducă permanenta şi universla restaurare a căsătoriei, este într-adevăr foarte important ca credincioşii să fie bine instruiţi în ceea ce priveşte căsătoria, atât prin cuvinte cât şi prin scris, nu fugar, ci temeinic, prin intermediul argumentelor simple şi convingătoare, astfel încât aceste adevăruri să izbească intelectul şi să fie adânc săpate în inimile lor. Să-şi dea seama şi să reflecteze cu atenţie asupra marii înţelepciuni, bunătăţi şi plinătăţi pe care Dumnezeu le-a arătat pentru rasa umană, nu numai prin instituirea căsătoriei, ci, de asemenea, prin susţinerea ei cu legi sacre; mai mult, ridicând-o la demnitatea de sacrament prin care o aşa abundenţă de haruri a fost deschisă acelora uniţi î­n căsătorie ca aceştia să poată fi apţi să slujească scopul nobil al căsătoriei pentru propria lor bunăstare şi aceea a copiilor şi a comunităţii şi de asemenea, a relaţiilor umane.

106. Cu siguranţă, dacă subminatorii căsătoriei din zilele noastre sunt cu totul devotaţi inducerii în eroare a minţilor umane şi coruperii inimilor lor, bătăii de joc a purităţii matrimoniale şi laudei celor mai obscene vicii prin intermediul cărţilor şi pamfletelor şi alte metode nenumărabile, cu atât mai mult ar trebui voi, Venerabili fraţi, pe care Duhul Sfânt v-a numit episcopi ca să conduceţi Biserica lui Cristos «pe care a dobândit-o cu propriul sânge» [80] să vă dedicaţi ­în întregime acestei cauze, încât prin voi înşivă şi prin preoţii supuşi vouă şi mai mult, prin laicii sudaţi împreună de acţiunea catolică, atât de mult doriţi şi recomandaţi de mine, într-o putere de apostolat ierarhic, să puteţi prin toate mijloacele potrivite să vă opuneţi erorii cu adevărul, viciului, prin demnitatea castităţii, sclaviei lăcomiei prin libertatea fiilor lui Dumnezeu [81], acelei uşurinţe distrugătoare de a obţine divorţul cu o dragoste durabilă în legătura căsătoriei şi prin angajamentul inviolabil de fidelitate dat până la moarte.

107. Astfel, credincioşii vor mulţumi lui Dumnezeu din toată inima că sunt legaţi de porunca lui şi conduşi de o blândă constrângere să zboare cât mai departe posbil de orice fel de idolatrie a cărnii şi de joasa scalvie a pasiunilor. Ei se vor ­întoarce şi vor fi întorşi de la aceste opinii abominabile care, spre dezonoarea demnităţii umane sunt acum răspândite în vorbire şi în scris şi colecţionate sub titlul de «căsătorie perfectă» şi care, într-adevăr, ar face această căsătorie perfectă cu nimic mai bună decât o «căsătorie depravată” aşa cum a a fost pe drept numită.

108. O asemenea instruire şi antrenare religiosă în ceea ce priveşte căsătoria creştină va fi diferită de educaţia psihologică exagerată prin intermediul căreia, în timpurile noastre, anumiţi reformatori ai vieţii de căsătorie pretind că-i ajută pe cei uniţi în căsătorie, punând accentul pe chestiuni psihologice, în care se învaţă mai degrabă arta de a păcătui într-un mod subtil decât virtutea de a trăi cast.

109. Astfel, Venerabili fraţi, îmi asum cuvintele pe care predecesorul meu de fericită amintire, Leo XIII, în enciclica despre căsătoria creştină a adresat-o epscopilor lumii: “Aveţi grijă să nu vă precupeţiţi eforturile şi autoritatea ca printre cei încredinţaţi conducerii voastre doctrina să fie păstrată pe de-a-ntegul şi nealterată pe care Cristos, Domnul, şi apostolii, interpreţii voinţei divine au transmis-o şi pe care Biserica catolică însăşi a păstrat-o şi a comandat să fie observată de credincioşii din toate timpurile.» [82]

110. Chiar şi cea mai bună instruire dată de Biserică, oricum, nu va fi singură suficientă să aducă căsătoria la conformitatea legii lui Dumnezeu; este nevoie de ceva mai mult faţă de educarea minţii şi anume o hotărâre fermă a voinţei din partea soţului şi a soţiei să observe legile sacre ale lui Dumnezeu şi ale naturii în ceea ce priveşte căsătoria. În ciuda a ceea ce ar vrea unii să susţină şi să împrăştie oral sau în scris, fie ca soţul şi soţia să hotărască: să se ţină legaţi de poruncile lui Dumnezeu în toate lucrurile pe care le cere căsătoria, întotdeauna să-şi acorde asitenţa dregostei comune, să păstreze onoarea castităţii, să nu atingă cu mâini profane natura stabilă a legăturii; să folosească drepturile date lor de căsătorie într-un fel creştinesc şi sacru în mod special în primii ani de căsătorie astfel încât dacă va fi nevoie de abstinenţă după aceea, obiceiul va face mai uşor să o poată păstra. Ca să se poată lua această hotărâre fermă, păstraţi-o şi puneţi-o în practică, o adesea repetată consideraţie a statutului vieţii lor, şi o reflecţie atentă asupra sacramentului pe care l-au primit le va fi de mare ajutor. Să ţină minte totdeauna că au fost sfinţiţi şi întăriţi pentru îndatoririle şi demnitatea stării lor printr-un sacrament special, a cărui putere eficace, deşi nu impune un caracter, este nemuritor. În acest scop putem medita cuvintele pline de alinare ale sfântului cardinal Robert Bellarmine, care, cu alţi bine-cunoscuţi teologi cu convingri devoţionale, se exprimă astfel: «Sacramentul căsătoriei poate fi privit în două feluri: mai întâi în acordarea lui şi apoi în starea permanentă care-o conferă. Pentru că este un sacrament ca Euharistia, care nu numai când este conferit, ci şi după aceea este un sacrament, pentru că atâta timp cât părţile căsătorite sunt în viaţă, atât durează unirea ca sacrament a lui Cristos şi a Bisericii.” [83]

111. Ca harul acestui sacramet să-şi producă fructele, este nevoie, după cum deja am subliniat de cooperarea părţilor ce constă în străduinţa de a-şi îndeplini îndatoririle cât mai bine posibil şi cu efort neobosit. Pentru că, aşa cum în ordinea naturală oamenii trebuie să-şi aplice puterile date de Dumnezeu cu propria srtăduinţă şi grijă ca acestea să­şi exercite întreaga lor vigoare, din a da greş nu se câştigă nici un profit, tot aşa omul trebuie cu grijă şi neîncetat să-şi folosescă puterile date de harul ce este pus în suflet de acest sacrament. Fie ca cei uniţi în căsătorie să nu neglijeze harul sacramental care este în ei [84] pentru că, pretându-se atentei observaţii, oricât de grele, a îndatoririlor lor, vor descoperi puterea acelui har devenind mai eficientă cu trecerea timpului. Şi dacă vreodată se vor simţi suprasolicitaţi de greutăţile stării lor de viaţă, să nu-şi piardă curajul, ci să gândească aşa cum Sfântul apostol Paul scria preaiubitului său Timotei privind sacramentul preoţiei când discipolul a fost respins de greutăţi şi insulte: “Vă admonestez să stârniţi harul ce este în voi prin impunerea mâinilor mele. Pentru că Dumnezeu nu ne-a dat spiritul fricii, ci pe acela al puterii, al dragostei şi al sobrietăţii.” [85]

112. Toate aceste lucruri, Venerabili fraţi, depind în mare măsură de pregătirea corespunzătoare îndepărtată şi apropiată a părţilor pentru căsătorie. Pentru că nu putem nega că baza pentru o căsătorie fericită şi ruina uneia nefericite este pregătită în sufletele băieţilor şi fetelor în timpul copilăriei şi adolescenţei. Există pericolul ca aceia care înainte de căsătorie au căutat în tot ceea ce era al lor, care s-au complăcut în propriile dorinţe impure, vor fi în căsătorie ceea ce au fost înainte, astfel încât vor culege ce au semănat; [86] într-adevăr, în casă va fi tristeţe, plângere, dispreţ reciproc, certuri, înstrăinări, plictiseală în viaţa comună, şi mai rău, astfel de părţi se vor trezi singure cu pasiunile lor necucerite.

113. Fie ca cei care vor să se căsătorească să se apropie de această stare cu dispoziţie potrivită şi bine pregătiţi astfel încât să poată pe cât posibil să se ajute în vicisitudinile vieţii şi mai mult să se ajute pe drumul mântuirii şi să-şi formeze omul interior în plinătatea învăţăturii lui Cristos. [87] Îi va ajuta de asemenea, dacă se vor purta cu copiii lor aşa cum doreşte Dumnezeu: adică tatăl să fie cu adevărat tată şi mama cu adevărat mamă, prin dragostea lor devotată şi grija neobosită, casa, deşi ar putea suferi lipsurile şi greutăţile acestei văi ale plângerii, să poată deveni pentru copii o pregustare a acelui Paradis în care Creatorul a pus primii oameni. Astfel, vor putea să-şi crească copiii ca oameni perfecţi şi creştini perfecţi, vor inculca astfel o înţelegere solidă a Bisericii catolice şi le vor da o dispoziţie şi dragoste pentru pământul natal aşa cum o cere datoria şi gratitudinea.

114. Prin urmare, cei care se gândesc să se căsătorească ca şi toţi aceia care au în grijă educaţia tinerilor creştini, ar trebui, cu respectul cuvenit pentru viitor să pregtească ce este bun, să îndepărteze ce este rău şi să-şi amintească acele puncte despre care deja am vorbit în enciclica privind educaţia: «Înclinaţiile dorinţei, dacă sunt rele, trebuie să fie reprimate din copilărie, iar cele bune să fie sprijinite şi mintea, în special a copiilor ar trebui umplută cu doctrina care începe cu Dumnezeu, în timp ce inima ar trebui întărită cu ajutorul harului divin, în absenţa căruia nimeni nu-şi poate stăpâni dorinţele rele, nici disciplina şi fomaţia aduse la perfecţiunea completă de Biserică. Pentru că Cristos i-a dat doctrinele cereşti şi cu sacramentele divine, ca s-o facă un profesor eficient al omului. » [88]

115. Bunei pregătiri pentru o viaţă de căsătorie aparţine în mod deosebit grija în alegerea partenerului; de acest lucru depinde dacă viitoarea căsătorie va fi fericită sau nu, din moment ce unul poate fi pentru altul fie un mare ajutor în trăirea vieţii creştine sau un mare pericol şi obstacol. Şi ca să nu deplângă pentru restul vieţii lor tristeţile ce reies dintr-o căsătorie neglijentă, cei care vor să se căsătorească ar trebui să delibereze în alegerea persoanei cu care de acum în colo vor trăi continuu: ei ar trebui, gândindu-se bine, să mediteze mai întâi la Dumnezeu şi la adevărata religie a lui Cristos, apoi la ei înşişi, la partener, la copii ce vor veni şi , de asmenea, la societatea umană şi civilă pentru care căsătoria reprezintă baza. Să se roage serios pentru ajutor divin, astfel încât să facă alegerea în conformitate cu prudenţa creştină, nu conduşi de impulsul poftei orb şi nelimitat, nici de dorinţa de bogăţie sau alte influenţe josnice, dar de o dragoste adevărată şi nobilă şi de o sinceră afecţiune pentru viitorul partener; şi să se străduiască în viaţa de căsătorie pentru acele scopuri pentru care a fost constituită de Dumnezeu. În cele din urmă, să nu omită să ceară sfatul prudent al părinţilor în ceea ce priveşte partenerul, şi să privească acest sfat cu seriozitate, ca prin cunoaşterea lor matură şi experienţa lor să fie preveniţi împotriva unei alegeri dezastruase şi pe pragul căsătoriei să primească din abundenţă binecuvânatea divină a celei de-a patra porunci: «Cinsteşte pe tatăl tău şi pe mama ta (care este prima poruncă cu o promisiune), ca să-ţi fie ţie bine şi să trăieşti mult pe pământ. » [89]

116. Din moment ce nu este un lucru rar să descoperi că ascultarea de poruncile lui Dumnezeu şi integritatea conjugală întâlnesc dificultăţi atunci când soţul şi soţia sunt în circumstanţe nefireşti, încordate, necesităţile lor trebuie uşurate pe cât posibil.

117. Şi astfel, în primul rând, toate eforturile trebuie făcute ca să readucem ceea ce predecesorul meu Leo XIII, de fericită amintire, a insistat deja [90] şi anume că în stat astfel de metode economice şi sociale ar trebui să fie adoptate astfel încât să permită fiecărui cap de familie să câştige atât cât este necesar – în conformitate cu condiţiile de viaţă – pentru el, soţie şi creşterea copiilor pentru că ”lucrătorul este demn de munca sa.” [91] A nega acest lucru sau a lua cu uşurinţă ceea ce este echitabil, este o gravă nedreptate şi este plasată printre cele mai mari păcate de Sfânta Scriptură [92], nici nu este legal să fixezi un salariu mic insuficeient pentru întreţinerea familiei în circumstanţele date.

118. Trebuie avută grijă ca părţile înseşi , pentru o perioadă considerabilă înainte de căsătorie să se străduiască să dispună, sau cel puţin să diminueze obstacolele din calea lor. Modul în care acest lucru poate fi făcut efectiv şi onest trebuie să fie arătat de cei cu experienţă. Trebuie ajutaţi şi cei care nu se pot susţine singuri prin venituri publice sau private. [93]

119. Când aceste mijloace nu îndeplinesc nevoile, ­în special ale unei familii mai numeroase şi sărace, caritatea creştină cere în mod absolut ca acele lucruri ce lipsesc celor în nevoi să le fie furnizate; prin urmare este de datoria bogaţilor să-i ajute pe săraci, având o abundenţă a bunurilor acestei lumi, să nu le cheltuiască fără a aduce roade sau să le împrăştie, ci să le folosescă pentru ajutorul şi bunăstarea celor ce le lipsesc necesităţile vieţii. Cel cere-l ajută pe Isus în persoana săracilor, vor primi de la Domnul o recompensă bogată când va veni să judece lumea; cei care nu fac acest lucru, vor fi pedepsiţi [94]. Nu degeaba ne avertizează apostolul: «cel care este bogat şi îşi va vedea fratele în nevoie şi­şi va închide inima pentru el, cum să locuiască mila lui Dumnezeu în el?» [95]

120. Dacă, oricum, pentru acest scop, resursele private nu ajung, este de datoria autorităţii publice să furnizeze forţe suficiente pentru eforturile individuale, în special într-o chestiune care este de o aşa importanţă în binele comun, atingând menţinerea familiei şi a celor căsătoriţi. Dacă familiile, în mod special acelea în care sunt mulţi copii nu au lucuinţe potrivite; dacă soţul nu găseşte serviciu şi mijloace de trai, dacă necesităţile vieţii nu pot fi obţinute decât la preţuri exorbitante, dacă chiar mama spre marea pagubă pentru familie este forţată să muncească; dacă ea, de asemena, în durerile ordinare sau extraordinare ale naşterii, este lipsită de mâncare, medicamente şi asistenţa unui medic, este evident că cei căsătoriţi îşi pierd încrederea, iar asculatarea poruncilor lui Dumnezeu devine dificilă pentru ei, este evident, într-adevăr ce mare pericol poate reieşi pentru securitatea şi bunăstarea securităţii publice şi a societăţii civile înseşi când astfel de oameni sunt reduşi la acea condiţie de disperare care, neavând nimic ce se tem să piardă, sunt încurajaţi să spere un avantaj al şansei de la mişcările statale şi de la ordinea stabilită.

121. Cei care au grija Statului şi a bunurilor publice nu pot neglija nevoile celor căsătoriţi şi ale familiilor fără să aducă stricăciune asupra statului şi a binelui comun. Deci, în formularea legilor şi în dispunerea de fondurile publice trebuie să se facă tot posibilul să se uşureze nevoile celor săraci, considerând astfel de sarcini ca cele mai importante în îndatoririle lor administrative.

122. Îmi pare rău să spun că nu de puţine ori în zilele noastre se întâmplă că printr-o anume inversiune a ordinii adevărate a lucrurilor, asistenţă imediată şi din plin este acordată mamelor necăsătorite şi copiilor ilegitimi (care, desigur trebuie ajutaţi ca să se evite un rău mai mare), dar este negată mamelor legitime sau dată cu economie sau aproape cu zgârcenie.

123. Dar nu numai în ceea ce priveşte bunurile temporale, Venerabili fraţi, este grija autorităţii publice să acorde într-ajutorare căsătoriei şi familiei, dar şi în alte lucruri ce ţin de binele sufletelor. Legi drepte trebuie date pentru protejarea castităţii, pentru ajutorul conjugal reciproc şi pentru scopuri similare şi acestea trebuie promulgate cu încredere, pentru că aşa cum dă mărturie istoria, prosperitatea statului şi fericirea temporară a cetăţenilor săi nu poate rămâne sigură unde fundaţia pe care sunt stabilite, adică ordinea morală, este slăbită şi unde chiar sursa din care statul îşi trage existenţa şi anume, căsătoria şi familia este obstrucţionată de viciile cetăţenilor.

124. Pentru păstrarea ordinii morale nici legile şi sancţiunile puterii temporale nu sunt suficiente, nici frumuseţea virtuţii sau explicarea necesităţi ei. Autoritatea religioasă trebuie să lumineze minţile, să direcţioneze voinţa şi să întărească fragilitatea umană de asistenţa harului divin. O astfel de autoritatea nu este găsită decât în Biserica instituită de Cristos Domnul. Cu sinceritate îi rog în numele lui Dumnezeu pe toţi cei care ţin frâiele puterii să stabileacsă şi să menţină armonie fermă şi prietenie cu Biserica lui Cristos astfel încât prin activitatea unită şi energia ambelor puteri, relele îngrozitoare, fructele libertăţilor frivole care atacă atât căsătoria cât şi familia şi sunt o ameninţare pentru Biserică şi stat, să poată fi efectiv împiedicate.

125. Guvernele pot fi ataşate de Biserica în executarea importantului ei oficiu, dacă, alcătuind ordonanţele, ele ţin cont de ceea ce este prescris de legea divină şi eclezială şi dacă pedepse sunt fixate pentru cei care le încalcă. Pentru că sunt cei care cred că orice este permis de legile statului, sau cel puţin nu este pedepsit de ele, este permis şi în ordinea morală şi pentru că nici nu se tem de Dumnezeu şi nu văd nici un motiv să se teamă de legile umane, acţionează chiar împotriva conştiinţei lor, astfel adesea aducând ruina asupra lor înşişi şi a multora. Nu va fi nici un pericol pentru sau împotriva slăbirii drepturilor şi integrităţii statului din asocierea lui cu Biserica. O astfel de suspiciune şi teamă este goală şi fără temei, după cum Leo XIII a spus deja foarte clar: «este în genereal acceptat,» spune el, «că fondatorul Bisericii Isus Cristos, a dorit puterea spirituală să fie distinctă de cea civilă şi fiecare să fie liberă şi nestânjenită în îndeplinirea muncii, neuitând, oricum că este avantajos pentru ambele, în interesul tuturor să existe o armonioasă relaţie. Dacă puterea civilă se combină într-o manieră prietenoasă cu puterea spirituală a Bisericii, urmează în mod necesar că ambele părţi vor beneficia din plin. Demnitatea statului va fi sporită şi cu religia drept ghid, nu va exista nicodată vreo regulă care să nu fie dreaptă, în timp ce, pentru Biserică va fi la îndemână o salvare şi o apărare care va opera spre binele comun al crdincioşilor.» [96]

126. Ca să aduc un exemplu clar şi recent despre ceea ce vreau să spun, s-a întâmplat în acord cu ordinea dreaptă şi pe de-a-ntregul în acord cu legea lui Cristos, că în Solemna Convenţie între Sfântul Scaun şi regatul Italiei, la fel şi în problemele matrimoniale o aşezare pacifică şi cooperare prietenească s-a obţinut, aşa cum i se potriveşte glorioasei istorii a poporului italian şi tradiţiilor sale vechi şi sacre. Aceste decrete se găsesc în pactul Lateran: «Statul italian, doritor să restaureze instiutuţia căsătoriei, care este baza familiei, acea demnitate conformabilă tradiţiilor poporului său, încredinţează ca efecte civile ale sacramentului căsătoriei tot ce este atribuit în Codul Canonic.» [97] Acestei norme fundamentale îi sunt adăugate alte clauze în pactul comun.

127. Acesta poate fi foarte bine un exemplu clar pentru toţi, cum, chiar şi în zilele noastre (în care, trist să spun, absoluta separare a puterii civile de Biserică, şi de orice religie, este atât de des învăţată) suprema autoritate poate fi unită şi asociată cu alta fără a fi în detrimentul drepturilor şi puterii supreme fie protejând astfel părinţii creştini de relele dăunătoare şi de ruina ameninţătoare.

128. Toate aceste lucruri care, Venerabili fraşi, îndemnate de trecuta mea solicitudine le­am pus înaintea voastră, vreau, în conformitate cu norma prudenţei creştine să fie promulgate printre toţi copiii noştri preaiubiţi încredinţaţi grijii noastre ca membrii ai marii familii a lui Cristos ca toţi să fie pe deplin familiarizaţi cu învăţătura sănătoasă privind căsătoria astfel încât să fie mereu avertizaţi împotriva pericolelor susţinute de învăţătorii erorii şi în mod special că «negând dorinţele pământeşti să poată trăi cumpătat şi sobru şi dumnezeieşte în această lume, aşteptând speranţa binecuvântată şi venirea gloriei marelui Dumnezeu şi salvator al nostru, Isus Cristos.» [98]

129. Fie ca Tatăl, «de la care toată paternitatea în cer şi pe pământ este numită» [99], care-i întăreşte pe cei slabi şi dă curaj celor fricoşi şi slabi de inimă; şi Cristos, Domnul nostru şi Răscumpărătorul « Institutorul şi perfecţionerul sfintelor sacramente» [100] care a alcătuit căsătoria şi a făcut-o imaginea mistică a uniunii sale inefabile cu Biserica; şi Duhul Sfânt, Dragostea lui Dumnezeu, lumina inimilor şi tăria minţii, să facă ca toţi să înţeleagă, să admită cu o voinţă grabnică, şi prin harul lui Dumnezeu, să pună în practică ceea ce eu, prin această scrisoare am expus în privinţa sfântului sacrament al căsătoriei, minunata lege şi voinţă a lui Dumnezeu, greşelile şi pericolele care o împiedică şi remediile cu care pot fi contracarate, astfel încât fructele dedicate lui Dumnezeu să înflorească din nou riguros în căsătoria creştină.

130. Cu umilinţă îmi revărs rugăciunea la tronul harului, pentru ca Dumnezeu, autorul tuturor harurilor, inspiratorul tuturor dorinţelor şi faptelor bune [101] să facă aceasta cunoscută şi să binevoiască să vă dea haruri din abundenţă în conformitate cu măreţia libertăţii şi atotputerniciei sale, şi, ca un simbol al binecuvântării abundente a aceluiaşi atotputernic Dumnezeu, cu multă dragoste vă confer, Venerabili fraţi, şi clerului şi celor încredinţaţi grijii voastre, binecuvântarea apostolică.

Dată la Roma, în Biserica Sfântul Petru, pe 31 decembrie 1930, al nouălea an al pontificatului meu.

Pius XI

[1] Enciclica Arcanum divinae sapientiae, 10 feb 1880.

[2] Gen., I, 27-28; II, 22-23; Mat., XIX, 3 urm.; Efes.,V, 23 urm.

[3] Conciliul Tridentin, ses. XXIV.

[4] Codul de drept canonic, can. 1081 &2.

[5] Codul de drept canonic, can 1081 &1.

[6] Sf. Toma de Acquino, Summa Theol., p. III Suplim 9, XLIX, art 3.

[7] Enciclica Rerum novarum, 15 mai 1891.

[8] Gen., I, 28.

[9] Enciclica Ad salutem, 20 apr. 1930.

[10] Sf. Augustin, De bono coniug., cap. 24, nr. 32.

[11] Sf. Augustin, De Gen. ad litt., cartea IX, cap. 7, nr. 12.

[12] Gen., I, 28.

[13] I Tim., V,14.

[14] Sf. Augustin, De bono conuig., cap. 24, nr. 32.

[15] I Cor., II, 9.

[16] Efes.,II, 19.

[17] Ioan, XVI, 21.

[18] Enciclica Divini illius Magistri, 31 dec. 1929.

[19] Sf. Augustin, De Gen.ad litt., cartea IX, cap. 7, nr.12.

[20] Codul de drept canonic, can. 1013 & 7.

[21] Conciliul Tridentin, ses.XXIV.

[22] Mat., V, 28.

[23] Decr. S. oficii, 2 martie 1679, propoz. 50.

[24] Efes., V, 25 ; Col., III, 19.

[25] Catehismul roman, II, cap. VIII, 24.

[26] Sf. Grigore cel Mare, Homii. XXX in Evang (Ioan XIV, 23-31), n.1.

[27] Mat., XXII, 40.

[28] I Cor., VII, 3.

[29] Efes., V, 22-23.

[30] Enciclica Arcanum divinae sapientiae, 10 feb 1880.

[31] Mat., XIX, 6.

[32] Luca, XVI, 18.

[33] Sf. Augustin, De Gen. ad litt. Lib. IX, cap. 7, nr. 12.

[34] Pius VI, Rescript ad Episc. Agriens., 11 iulie 1789.

[35] Efes., V, 32.

[36] Sf. Augustin, De nupt. Et concup., lib.I, cap 10.

[37] I Cor., XIII, 8.

[38] Conciliul Tridentin, ses. XXIV.

[39] Conciliul Tridentin, ses. XXIV.

[40] Codul de drept canonic, can. 1012.

[41] Sf. Augustin, De nupt. Et concup., lib. I, cap. 10.

[42] Mat., XIII, 25.

[43] II Tim., IV, 2-5.

[44] Efes., V, 3.

[45] Sf. Augustin, De coniug. Adult., lib. II, nr.12, Gen, XXXVIII, 8-10.

[46] Mat., XV, 14.

[47] Luca, VI, 38.

[48] Conciliul Tridentin, ses. VI, cap. 11.

[49] Const. Apost. Cum occasione, 31 mai 1653, prop. 1.

[50] Exod, XX, 13 ; conf. Decr. S. Offic. 4 mai 1897, 24 iul 1895; 31 mai 1884.

[51] Sf. Augustin, De nupt. et concupisc., cap.XV.

[52] Rom., III, 8.

[53] Gen., IV, 10.

[54] Summa Theol., 2a 2ae, q. 108 a 4 ad 2 urm.

[55] Exod, XX, 14.

[56] Mat., V, 28.

[57] Evr., XIII, 8.

[58] Mat., V, 18.

[59] Mat., VII, 27.

[60] Leo XIII, Enciclica Arcanum, 10 feb. 1880.

[61] Efes., V, 32; Evr., XIII, 4.

[62] Codul de drept canonic, can. 1060.

[63] Modestinus, in Dig. (Lib. XXIII, II: De ritu nuptiarum), lib.I, Regularum.

[64] Mat., XIX, 6.

[65] Luca, XVI, 18.

[66] Conciliul tridentin, ses. XXIV, cap. 5.

[67] Conciliul tridentin, ses. XXIV, cap. 7.

[68] Codul de drept canonic, can. 1128 urm.

[69] Leo XIII, Enciclica Arcanum divinae sapientiae 10 feb 1880.

[70] Enciclica Arcanum, 10 feb. 1880.

[71] Enciclica Arcanum, 10 feb. 1880.

[72] Sf. Toma de Acquino, Summa Theolog., la 2ae, q. 91, a. I-2.

[73] Enciclica Arcanum divinae sapientiae, 10 feb 1880.

[74] Sf. Augustin, Enarrat. In Ps. 143.

[75] Rom., I, 24,26.

[76] Iacob, IV, 6.

[77] Rom., VII, VIII.

[78] Conciliul Vatican, ses III, cap. 2.

[79] Conciliul Vatican, ses III, cap. 4, Codul de drept canonic, can. 1324.

[80] Acta, XX, 28.

[81] Ioan, VIII, 32 urm.; Gal., V, 13.

[82] Enciclica Arcanum,10 feb 1880.

[83] Sf. Robert Bellarmin, De controversies, vol. III, De Matr., controvers. II, cap. 6.

[84] I Tim., IV, 14.

[85] II Tim., I, 6-7.

[86] Gal., VI, 9.

[87] Efes., IV, 13.

[88] Enciclica Divini illius Magistri, 31 dec. 1929.

[89] Efes., VI, 2-3 ; exod, XX, 12.

[90] Enciclica rerum novarum, 15 mai 1891.

[91] Luca, X, 7.

[92] Deut., XXIV, 14, 15.

[93] Leo XIII, Enciclica Rerum novarum, 15 mai 1891.

[94] Mat., XXV, 34 urm.

[95] I Ioan, III, 17.

[96] Enciclica Arcanum divinae sapientiae, 10 feb. 1880.

[97] Concord., art 34; Act. Apost. Sed., XXI (1929), pag. 290.

[98] Tit, II, 12-13.

[99] Efes., I III, 15.

[100] Conciliul Tridentin, ses. XXIV.

[101] Fil., II, 13.

SUS