Despre viaţa umană
de Arhiepiscop Charles J. Chaput, OFM Cap
Denver, Colorado, SUA
Dragi fraţi şi surori în Domnul,
1. Acum 30 de ani Papa Paul al VI-lea a proclamat enciclica sa Humanae Vitae (Despre viaţa umană), care a reafirmat învăţătura constatntă a Bisericii asupra reglementării naşterilor. Este cu siguranţă cea mai prost înţeleasă intervenţie papală a secolului. A fost scânteia care a dus la trei decade de îndoială şi disensiuni între catolici în special în ţările dezvoltate. Cu trecerea timpului, însă, s-a dovedit a fi profetică. Învaţă adevărul. Scopul meu în această scrisoare pastorală, prin urmare, este simplu. Consider ca mesajul din Humanae Vitae nu este o povară, ci o bucurie. Cred că această enciclică oferă cheia pentru căsătorii mai adânci, mai bogate. Şi ceea ce caut la familiile din biserica noastră nu este doar o aprobare respectuasă a acestui document pe care criticii îl resping ca irelevant, ci un efort activ şi susţinut de a studia Humanae Vitae ; predarea ei cu un efort susţinut în parohii şi încurajarea cuplurilor căsătorite s-o trăiască.
Lumea din 1968
2. Mai curând sau mai târziu, orice preot sfătuieşte pe cineva care se luptă cu o dependenţă. De obicei cu alcoolul sau drogurile. Şi de obicei scenariul este acelaşi: cel dependent va recunoaşte problema, dar va spune că nu are putere să lupte cu ea. Sau altfel: dependentul va nega că are vreo problemă, chiar dacă dependenţa îi distruge sănătatea, slujba şi familia. Indiferent cât de explicit este preotul, în ciuda argumentelor sale adevărate şi convingătoare, şi indiferent cât de mult îi este ameninţată viaţa, dependentul pur şi simplu nu poate înţelege sau nu poate acţiona în conformitate cu sfaturile primite. Dependenţa, asemeni unei ferestre groase, rupe dependentul de orice sau oricine poate ajuta.
3. Un mod de a înţelege Humanae Vitae este să examinăm ultimele trei decade prin această metaforă a dependenţei. Cred că lumea dezvoltată consideră această enciclică aşa de greu de acceptat nu dintr-o eroare de raţiune a lui Paul al VI-lea, ci din cauza dependenţelor şi contradicţiilor pe care le-a atras, exact cum a avertizat Sfântul Părinte.
4. Prezentându-şi enciclica, Paul al VI-lea a avertizat împotriva a patru probleme principale (Humanae Vitae 17) care vor apărea dacă învăţătura Bisericii despre reglementarea naşterilor va fi ignorată. Mai întâi, a avertizat că folosirea largă a contraceptivelor va duce la « infidelitate conjugală şi scăderea nivelului moralităţii ». Exact acest lucru s-a şi întâmplat. Puţini ar nega că rata avorturilor, divorţurilor, dezbinărilor familiilor, abuzurilor asupra femeilor, bolilor venerice şi naşterilor în afara căsătoriei a crescut masiv în mijlocul anilor 1960. Evident, pilula de control a naşterilor n-a fost singurul factor în această încurcătură. Dar a jucat un rol major. De fapt, revoluţia culturală din 1968, adusă, cel puţin în parte, de atitudinea transformată în legătură cu relaţiile sexuale, n-ar fi fost posibilă fără accesul uşor la contracepţie. În aceasta, Paul al VI-lea a avut dreptate.
5. În al II-lea rand, a avertizat, de asemenea, că bărbatul îşi va pierde respectul pentru femeie: “n-o să-i mai pese de echilibrul ei fizic şi psihic” până la punctul de a o considera ”ca pe un instrument de plăcere egoistă, şi nu ca pe însoţitoarea sa respectată şi iubită.” Cu alte cuvinte, în conformitate cu Papa, contracepţia poate fi etichetată ca folositoare pentru femei, dar adevăraţii “beneficiari” ai pilulelor şi al altor tehnici sunt bărbaţii. Trei decade mai târziu, exact aşa cum a sugerat Paul al VI-lea, contracepţia a eliberat bărbaţii – la un grad fără precedent în istorie – de responsabilitatea pentru agresiunea lor sexuală. Una dintre cele mai caudate ironii ale contracepţiei în ultima generaţie a fost aceasta: multe mişcări feministe au atacat Biserica Catolică pentru pretinsul ei dispreţ faţă de femei, dar Biserica, în Humanae Vitae, a identificat şi a respins exploatarea sexuală a femeilor, cu ani buni înainte ca mesajul să intre în curentul principal cultural. Din nou Paul al VI-lea a avut dreptate.
6. În al III_lea rând, Sfântul Părinte a avertizat că larga răspândire a contracepţiei va plasa « o armă periculoasă… în mâinile acelor autorităţi publice care nu ţin cont de exigenţele morale”. După cum am descoperit de atunci, eugenia n-a dispărut o dată cu teoriile naziste rasiale în 1945. Politica de control a populaţiei este acum o parte acceptată a aproape fiecărei discuţii pentru ajutor străin. Exportul masiv de contraceptive, avorturile şi sterilizarea de către ţările dezvoltate spre ţările în curs de dezvoltare – frecvent ca o precondiţie pentru ajutorul financiar şi adesea în directă contradicţie cu tradiţiile morale locale – este o formă deghizată de beligeranţă şi re-inginerie culturală. Din nou Paul al VI-lea a avut dreptate.
7. În al IV-lea rând, Papa Paul al VI-lea a avertizat că contracepţia îi va face pe oameni să creadă că au putere nelimitată asupra propriilor trupuri, nemilos transformând persoana umană în obiectul puterii ei inoportune. Aici rezidă o altă ironie: intrând în falsa libertate conferită de contracepţie şi avort, un feminism exagerat a condus la dezumanizarea femeilor. Un bărbat şi o femeie participă în mod unic la gloria lui Dumnezeu prin abilitatea lor de a participa la crearea unei noi vieţi împreună cu El. În miezul contracepţiei, oricum, se află presupunerea că fertilitatea este o infecţie, care trebuie atacată şi controlată, exact cum antibioticele atacă bacteriile. În această atitudine se poate vedealegătura organică dintre contracepţie şi avort. Dacă fertilitatea poate fi prezentată ca o infecţie ce trebuie vindecată, la fel şi noua viaţă. În ambele cazuri, un element definitoriu al identităţii femeii – potenţialul ei de a aduce o nouă viaţă – este aruncat ca o slăbiciune cerând neîncredere vigilentă şi « tratament ». Femeia devine obiectul uneltelor pe care se bazează libertatea şi apărarea în timp ce bărbatul nu ia parte la povară. Din nou, Paul al VI-lea a avut dreptate.
8. Din punctul final al Sfântului Părinte, au decurs mult mai multe: fertilizarea in vitro, clonarea, manipularea genetică şi experimentele pe embrioni sunt toate derivate din folosirea contracepţiei. De fapt, drastic şi naiv am subestimat efectele tehnologiei nu numai în societatea externă, dar în proprie identitate umană. Ca autor, Neil Postman a observat că schimbarea tehnologică nu este aditivă, ci ecologică. O tehnologie semnificativ nouă nu « adaugă » ceva unei societăţi, ci schimbă totul – aşa cum o picătură de vopsea roşie nu rămâne neobservată într-un pahar cu apă, dar colorează şi schimbă fiecare moleculă a lichidului. Tehnologia contracepţiei, datorită impactului ei asupra intimităţii sexuale, a schimbat înţelesul nostru asupra scopului căsătoriei, fertilităţii şi căsătoriei înseşi. Le-a detaşat de identitatea umană naturală, organică şi a rupt ecologia relaţiilor umane. Ne-a schimbat vocabularul despre dragoste, aşa cum mândria a amestecat limbile la Babel.
9. Acum avem de-a face zilnic cu consecinţele. Scriu aceste gânduri într-o săptămână din iulie, când presa ne-a informat că aproape 14% din locuitorii din Colorado au fost sau sunt implicaţi în dependenţa de droguri sau alcool; o comisie guvernamentală a lăudat căsătoria în timp ce recomanda paşi care ar subestima-o în Colorado. Extinzând drepturile paralele şi responsabilităţile persoanelor în relaţii extraconjugale, incluzând relaţiile dintre aceleaşi sexe; şi un tânăr cuplu de pe coasta de est a fost acuzat că şi-a omorât în mod brutal copilul nou-născut. În conformitate cu reportajul din presă, unul sau ambii părinţi necăsătoriţi s-au repezit în craniul copilului, cât acesta era în viaţă, iar apoi i-au abandonat trupul într-un coş. Acestea sunt titlurile unei culturi într-o serioasă dezordine. Societatea americană este eşuată în privinţa identităţii sexuale, disfuncţiilor de comportament, colapsului familiei şi generalei aspriri a atitudinii asupra sfinţeniei vieţii umane. Este evident pentru toţi, mai puţin pentru dependenţi: avem o problemă. Ne ucide ca oameni. Deci, ce vom face ? Ceea ce vreau să sugerez este că dacă Paul al VI-lea a avut dreptate asupra atâtor consecinţe ce derivă din contracepţie, este pentru că a avut dreptate despre contracepţie însăşi. Încercând să devenim întregi din nou ca persoane şi ca popor credincios, trebuie să începem prin a reciti Humanae Vitae cu inimi deschise. Isus a spus că adevărul ne va elibera. Humanae Vitae este plină de adevăr. Este, deci, o cheie spre libertatea noastră.
Ceea ce Humanae Vitae spune cu adevărat
10. Probabil una dintre scăpările în mesajul din Humanae Vitae de-a lungul ultimilor 30 de ani, a fost limbajul folosit în învăţarea ei. Datoriile şi responsabilităţile vieţii de căsătorie sunt numeroase. Sunt de asemenea serioase. Trebuie considerate cu atenţie şi în rugăciune. Dar puţine cupluri îşi înţeleg iubirea în termeni de teologie academică. Mai degrabă se îndrăgostesc. Acesta este vocabularul pe care îl folosesc. Este aşa de simplu şi de revelator. Se predau unul altuia. Se relaţionează ca să posede pe de-a-ntregul şi să fie posedaţi. Şi aşa este. În iubirea din căsăătorie Dumnezeu intenţionează să-şi găsească bucuria şi încântarea, speranţa şi viaţa din belşug în şi prin ei – toate ordonate într-un fel care atrage pe soţ şi soţie, pe copii lor şi pe toţi care-i cunosc, mai adânc în îmbrăţişarea lui Dumnezeu.
11. Ca urmare, prezentând natura mariajului creştin unei noi generaţii, trebuie să articulăm satisfacţiile ei cel puţin la fel de bine ca şi îndatoririle. Atitudinea catolică faţă de sexualitate nu este puritanică, represivă sau anti-carnală. Dumnezeu a creat lumea şi a făcut omul după propriu-i chip. Prin urmare, corpul este bun. De fapt, a fost adesea o sursă de umor pentru mine să ascult incognito cum oamenii se plâng respectiv despre aşa-zisa castitate a doctrinei morale catolice şi măsura multor familii catolice bune (de unde, se poate cineva întreba, cred ei că vin copiii?). Căsătoria catolică, exact ca Isus însuşi, nu este despre sărăcie, ci despre abundenţă. Nu este despre sterilitate, ci mai degrabă despre rodnicie, care derivă din dragostea unită, procreativă. Dragostea căsătoriei catolice întotdeauna implică apariţia unei noi vieţi; şi de aceea înlătură singurătatea şi afirmă viitorul. Şi pentru că afirmă viitorul devine un furnal de speranţă într-o lume înclinată să dispară. De fapt, căsătoria catolică este atractivă pentru că este adevărată. Este proiectată pentru noi: persoane menite să fim în comuniune. Soţii se completează unul pe altul. Când Dumnezeu alătură o femeie şi un bărbat în căsătorie, ei formează cu El un nou întreg; o «aparţinere» care este atât de reaă, de concretă, încât o nouă viaţă, un copil este expresia şi sigiliul ei natural. Acest lucru vrea să spună Biserica când invaţă că mariajul catolic este prin natură atât unitiv cât şi procreativ – nu una sau alta.
12. Dar de ce nu poate un cuplu căsătorit să aleagă numai aspectul unitiv al căsătoriei, şi să blocheze temporar sau definitiv natura procreativă ? Răspunsul este pe atât de simplu pe căt este de radical, ca Evanghelia însăşi. Când soţii se dăruiesc unul altuia onest şi pe de-a-ntregul, aşa cum implică natura dragostei căsătoriei şi chiar o cere, aceasta trebuie să-i includă în totalitate – îi cea mai intimă, puternică parte a fiecărei persoane este fertilitatea. Contracepţia nu numai că neagă această fertilitate şi atacă procrearea, ci dărâmă şi unitatea. Este ca şi cum soţii ar spune: «o să-ţi dau tot ce sunt – cu excepţia fertilităţii mele; o să accept tot ceea ce eşti – cu excepţia fertilităţii tale.» Această reţinere de sine duce inevitabil la izolarea şi separarea soţilor şi strică sfânta prietenie dintre ei. Poate nu imediat şi evident, dar adânc şi pe termen lung chiar fatal pentru căsătorie.
13. De aceea, Biserica nu este împotriva contracepţiei artificiale. Este împotriva oricărei contracepţii. Noţiunea de artificial n-are nimic de-a face cu problema. De fapt, tinde să confuzioneze discuţia implicând dezbaterea este despre o invazie mecanică în sistemul organic al corpului. Dar nu este aşa. Biserica nu are probleme cu ştiinţa, intervenind prompt să vindece sau să îmbunătăţească sănătatea trupului. Mai degrabă, Biserica învaţă că orice fel de contracepţie este moral greşită, nu numai greşită, ci foarte grav greşită. Legământul în care soţul şi soţia intră la căsătorie, cere ca toate actele sexuale să fie dechise transmiterii noii vieţi. Acest lucru implică «a deveni un singur trup», dăruire completă de sine, fără rezerve sau excepţii, aşa cum Cristos n-a ţinut nimicpentru El faţă de mireasa sa Biserica, murind pentru ea pe cruce. Orice interferenţă intenţională cu natura procreativă a actului sexual în necesitate implică reţinerea soţilor unul faţă de altul şi faţă de Dumnezeu, care este partenerul lor în dragostea sacramentală. De fapt, ei fură ceva infinit de preţios – pe ei înşişi – unul faţă de altul şi faţă de Craeatorul lor.
14. Şi de aceea, planificarea familială naturală (PFN) diferă nu numai prin stil în substanţa morală de contracepţie ca mijloc de a reglementa măsura familiei. PFN nu este contracepţie. Mai degrabă este o metodă de recunoaştere şi de apreciere a fertilităţii. Este o apropiere complet diferită pentru a reglementa naşterile. PFN nu face nimic pentru a ataca fertilitatea, sau pentru reţinerea darului de sine faţă de partener, sau blocarea naturii procreative a actului sexual. Legământul căsătoriei cere ca fiecare act sexual să fie pe deplin un act de dăruire, şi, prin urmare, deschis posibilităţii unei noi vieţi. Dar când, pentru motive întemeiate, soţul şi soţia îşi limitează actele sexuale la perioadele de infertilitate ale soţiei, în timpul unei luni, pur şi simplu urmează ciclul pe care Dumnezeu însuşi l-a creat în femeie. Nu-l subestimează. Şi, de asemenea, trăiesc în legea dragostei lui Dumnezeu.
15. Sunt, desigur, multe beneficii minunate în folosirea PFN. Soţia se apără de chimicale intrusive sau diapozitive şi rămâne fidelă ciclului ei natural. Soţul ia parte la planificare şi responsabilitatea PFN. Ambii învaţă un grad mai mare de stăpânire de sine şi respect mai adânc unul faţă de altul. Este adevărat că PFN implică sacrificii şi abstinenţă periodică de la relaţiile sexuale. Uneori, poate fi un drum dificil. Dar tot a.a orice viaţă creştină serioasă, fie consacrată, consfinţită, singură sau în căsătorie. Mai mult, experienţa a zeci de mii de cupluri a arătat că, atunci când este trăită în rugăciune şi neegoist PFN adânceşte şi îmbogăţeşte căsătoria şi rezultă o mai mare intimitate şi o bucurie mai mare. În vechiul testament, Dumnezeu a spus primilor noştri părinţi să fie rodnici şi să se înmulţească (Gen 1,28). Ne-a spus să alegem viaţa (Dt 30,19). L-a trimis pe Fiul său, Isus, să ne aducă viaţă din belşug (In 10,10) şi să ne reamintească că jugul său este blând (Mt 11,30). Presupun, prin urmare, că în inima ambivalenţei catolice faţă Humanae Vitae nu stă o criză a sexualităţii, a autorităţii bisericeşti, sau a relevenţei morale, ci este mai degrabă o chestiune de credinţă: chiar credem în bunătatea lui Dumnezeu ? Biserica vorbeşte pentru Mirele ei, Isus Cristos, şi credincioşii, în mod natural, ascultă cu elan. Ea le arată cuplurilor căsătorite calea pentru o dragoste care durează şi pentru cultura vieţii. Treizeci de ani de istorie înregistrează consecinţele alegerii unei alte căi .
Ce trebuie să facem ?
16. Vreau s¬ă-mi exprim recunoştinţa pentru multe cupluri care deja trăiesc mesajul Humanae Vitae în vieţile lor. Fidelitatea lor faţă de adevăr le sanctifică familia şi întreaga noastră comunitate de credinţă. Mulţumesc într-un mod deosebit acelor cupluri care predau PFN şi îi sfătuiesc pe alţii să fie părinţi responsabili, inspiraţi din învăţăturile Bisericii. Munca lor este prea adesea neobservată sau sub apreciată – dar ei sunt avocaţi puternici pentru viaţă într-o perioadă de confuzie.
Vreau, de asemenea, să-mi ofer rugăciunile şi încurajarea pentru acele cupluri care poartă crucea infertilităţii. Într-o societate adesea înclinată să evite copiii, ei duc povara de a tânji după copii, dar nu au. Nici o rugăciune nu este fără răspuns şi toată suferinţa dată lui Dumnezeu aduce fructe într-o formă de viaţă nouă. Îi încurajez să aibă în vedere adopţia şi fac apel la ei să-şi amintească că un scop bun nu poate niciodată justifica un mijloc rău.
Ca să prevină o sarcină sau să rămână însărcinată, toate tehnicile care separă dimensiunile unitive şi procreative ale căsătoriei sunt întotdeauna greşite. Tehnicile procreative care transformă embrionii în obiecte şi substituie mecanic îmbrăţişarea dragostei dintre soţ şi soţie violează demnitatea umană şi tratează viaţa ca pe un produs. Indiferent cât de pozitive le-ar fi intenţiile, aceste tehnici avansează tendinţa periculoasă de a reduce viaţa umană la un material care poate fi manipulat.
17. Nu este niciodată prea târziu să ne întoarcem inimile înapoi spre Dumnezeu. Nu suntem fără putere. Putem face diferenţa mărturisind adevărul despre viaţa în căsătorie şi fidelitate, culturii din jurul nostru. În decembrie anul trecut, într-o scrisoare pastorală intitulată Vestea bună a marii bucurii, am vorbit despre importanta vocaţie pe care fiecare catolic o are ca evanghelizator. Toţi suntem misionari. America, în 1990, cu cultura ei sexuală dezordonată, căsătorii desfăcute, familiii fragmentate, are nevoie urgentă de Cuvântul lui Dumnezeu. Aşa cum Papa Ioan Paul al II-lea scrie în exortaţia sa apostolică despre familie (Familiaris Consortio) cuplurile căsătorite şi familiile au un rol critic în a-l mărturisi pe Isus Cristos unul altuia şi culturii înconjurătoare (49, 50).
18. În această lumină cer cuplurilor căsătorite ale arhidiecezei să citească, să discute şi să se roage cu Humanae Vitae, Familiaris Consortio şi alte documente ale Bisericii care subliniază învăţăturile catolice despre căsătorie şi sexualitate. Multe cupluri căsătorite, neştiind despre înţelepciunea valoroasă ce se găseşte în aceste materiale s-au lipsit de o sursă frumoasă de ajutor pentru dragostea lor reciprocă. În special încurajez cuplurile să-şi examineze conştiinţele în ceea ce priveşte contracepţia, şi le cer să-şi amintească că «conştiinţa» este mult mai mult decât o chestiune de preferinţă personală: ne cere să căutăm şi să înţelegem învăţătura Bisericii şi să luptăm cu onestitate să ne conformăm inimile cu acestea. Le cer să caute reconcilierea sacramentală pentru perioada în care au căzut în contracepţie. Sexualitatea dezordonată este dependenţa dominantă a societăţii americane în aceşti ani de sfârşit de secol. Direct sau indirect are impact asupra tuturor. Prin urmare, pentru mulţi, această învăţătură poate fi un mesaj de greu de acceptat. Dar, nu pierdeţi speranţa. Fiecare dintre noi este păcătos. Fiecare este iubit de Dumnezeu. Indiferent cât de des cădem, Dumnezeu ne va elibera dacă ne căim şi i cerem harul să-i facem voia.
19. Cer fraţilor mei preoţi să-şi examineze practicile pastorale, să se asigure că prezintă cu încredere şi perseverenţă învăţăturile Bisericii în aceste probleme în toată munca lor parohială. Oamenii noştri merită adevărul despre sexualitatea umană şi demnitatea căsătoriei. Ca să îndeplinim aceasta , cer păstorilor să citească şi să implementeze vademecum-ul pentru confesori care priveşte anumite aspecte ale moralităţii vieţii conjugale şi să studieze învăţăturile Bisericii despre căsătorie şi planning familial. Le cer să numească coordonatori parohiali ca să faciliteze prezenţa învăţăturilor catolice despre dragostea în căsătorie şi planning familial, în special PFN. Contracepţia este o chestiune gravă.Cuplurile căsătorite au nevoie de sfatul bun al Bisericii ca să ia decizii corecte. Cei mai mulţi catolici căsătoriţi primesc cu bucurie ghidarea din partea preoţilor lor; iar preoţii n-ar trebui niciodată să se simtă intimidaţi de votului celibatului sau jenaţi de învăţătura Bisericii. Să fii jenat de învăţătura Bisericii, înseamnă să fii jenat de învăţătura lui Cristos. Experienţa pastorală şi sfatul unui preot sunt valoroase în chestiuni cum ar fi contracepţia, în mod deosebit pentru că aduce noi perspective unui cuplu şi vorbeşte pentru întreaga Biserică. Mai mult, fidelitatea pe care o arată un preot propriei vocaţii îi întăreşte pe cei căsătoriţi să-şi trăiască vocaţia cu mai multă credinţă.
20. Ca arhiepiscop, mă dedic personal, dar şi pe cei de lângă mine, să-mi ajut fraţii preoţi, diaconi şi colaboratorii lor laici să prezint întreaga învăţătură a Bisericii despre dragostea în căsătorie şi planning familial. Datorez atât clerului bisericii noastre locale şi personalului lor – în special multor cateheţi parohiali dedicaţi – multă recunoştinţă pentru munca lor bună pe care deja au depus-o în acest domeniu. Este intenţia mea de a mă asigura că cursurile despre viaţa în căsătorie şi despre planningul familial sunt oferite în mod regulat cât mai multor oameni din arhidieceză şi că preoţii şi diaconi noştri primesc educaţie extinsă în aspectele teologice ale acestor probleme. Direcţionez într-un mod deosebit oficiile noastre de Evanghelizare şi cateheză; Viaţa de căsătorie şi familie, Şcoala catolică, Tinerii, Tinerii adulţi şi animatorii şi Ritul iniţierii creştine pentru adulţi să dezvolte căi concrete pentru a prezenta mai bine învăţăturile Bisericii despre dragostea în căsătorie oamenilor şi să ceară instructaj adecvat în PFN ca parte a pregătirii pentru căsătorie în arhidieceză.
21. Două puncte finale : mai întâi problema contracepţiei nu este periferică, ci este centrală şi serioasă în drumul unui catolic alături de Dumnezeu. Dacă este cunoscută şi în mod liber acceptată, contracepţia este un păcat grav pentru că distorsionează esenţa căsătoriei: dragostea care te face să te dai pe sine, şi care prin însăşi natura ei este dătătoare de sine. Desparte ceea ce Dumnezeu a creat să fie ca un întreg: înţelesul unitiv al actului sexual, al dragostei şi înţelesul de a da viaţă actului sexual, adică procrearea. În afara costului ei pentru căsătoriile individuale, contracepţia a adus pagube masive asupra societăţii: iniţial trăgând o graniţă între dragoste şi procreere şi apoi între actul sexual (adică sex recreaţional, fără angajare permanentă ) şi dragoste. Oricum, - şi acesta este cel de-al II-lea punct, - învăţarea adevărului ar trebui întotdeauna făcută cu răbdare şi compasiune cât şi cu fermitate. Societatea americană pare să se legene între puritanism şi libertinaj. Cele două generaţii – a mea şi a profesorilor mei – care odată au condus disensiunea din enciclica lui Paul al VI-lea în această ţară, sunt generaţiile care încă reacţionează împotriva rigorismului catolic american al anilor 1950. Acel rigorism, în mare parte un produs al culturii şi nu al doctrinei, a fost de mult distrus. Dar obiceiul scepticismului rămâne. Vorbind cu astfel de oameni, misiunea noastră este să întoarcem necredinţa acolo unde trebuie: spre minciunile pe care lumea le spune despre înţelesul sexualităţiii umane şi patologiilor pe care le ascund acele minciuni.
22. În încheiere, avem de-a face cu o oportunitate care vine o dată la multe decenii. Acum treizeci de ani Paul al VI-le a spus adevărul despre despre dragostea în căsătorie. Făcând cest lucru a declanşat o luptă cu Biserica care continuă să marcheze viaţa catolicilor americani chiar şi astăzi. Dezacorduri selective din Humane Vitae s-au transformat curând în dezacorduri mari ale autorităţii bisericeşti şi atacă credibilitatea Bisericii înseşi. Ironia este că oamenii care au respins învăţătura Bisericii în 1960 au descoperit curând că şi-au subestimat propria abilitate de a transmite ceva copiilor. Rezultatul este că acum Biserica trebuie să evanghelizeze o lume a copiilor copiilor lor, adolescenţi şi tineri adulţi crescuţi în confuzie morală, adesea nedându-şi seama de moştenirea lor morală, care însetează după înţeles, comunitate şi dragoste cu substanţă reală. Pentru toate provocările ei, acesta este un moment nou de posibilităţi pentru Biserică şi pentru vestea bună care este Biserica astăzi, ca întotdeauna, are răspunsurile pentru a umple spaţiile goale din inimile lor formate de Dumnezeu. Rugăciunea mea este, prin urmare, simplă: fie ca Dumnezeu să ne dea înţelepciunea să recunoaştem marea comoară care rezidă în învăţăturile noastre despre dragostea în căsătorie şi sexualitatea umană, credinţa, bucuria şi persevernţa să o trăim în familiile noastre – şi curajul pe care Paul al VI-lea l-a avut să le predice din nou.
Arhiepiscop Charles Chaput, OFM Cap; sediul arhidiecezei din Denver. Această scrisoare pastorală publicată în arhidieceză pe 22 iulie 1998, a fost reprodusă aici cu permisiunea Sfinţiei Sale.